Km 1

E puțin cam complicat, știi? Perioada asta mă face oarecum agitat, mi se pare cea mai aiurea dintre toate părțile călătoriei. Totul e o călătorie de fapt, iar cum ziceam, începutul său e aiurea. Pentru că... pentru că îmi pun atât de multe întrebări, încerc să mă gândesc la felul lucrurilor de a fi, în special la cele care urmează. Cel mai mult persistă îndoiala asupra acțiunilor mele. Și apoi vreau să le modelez cumva. Cu tot cu literele ce le inițiază și apoi cuvintele, iar când vine vorba de concretizare... iese ceva diferit, ca de obicei. Și continui să analizez, să verific, să mă gândesc, să mai ascult câteva melodii și iar să analizez, sau în alte situații doar mă blochez și tac. Pe scurt, mi-e teamă să nu arunc o piatră pe calea ferată iar trenul meu să deraieze. Nu-mi place atunci când trenurile deraiază și eu sunt prin împrejurimi. Mai ales când e vorba despre trenul meu... Asta, și faptul că e doar începutul. Și pașii ăștia mărunți cu care înaintez eu acum mă fac să mă comport haotic și poate caraghios și ...cu totul și cu totul altfel decât sunt eu. Nu vreau să fiu învățat, reținut cu măști ce-mi acoperă fața sau alte deghizări. Vreau să fiu eu! Deși am observat că atunci când încerc să mă feresc de asta, o fac tot mai evident. Iar faptul că mai și cunosc ce mi se întâmplă mă face să fiu și mai agitat și am până la urmă o dublă sau triplă responsabilitate. Totul se învârte în jurul meu cu o viteză poate mult prea mare pentru mine și amețesc. Așa cred eu că împing călătoriile departe de mine. Mă gândesc că împing totul, că împing viața, împing lucrurile frumoase, că te împing pe tine. Iar ăsta... ăstea-s ultimele lucruri pe care le-aș putea dori cu adevărat. Nu-mi dau seama ce simt acum - dacă pot avea sentimente frumoase sau sentimente urâte. Criza mea de identitate îmi zice că nu mă deosebesc de un criminal sau de o minte luciferică, dar deșteaptă; poate ne desparte ceva minuscul. Mă sperie gândul că un cuvânt spus altfel sau altcândva sau o acțiune înfăptuită prea devreme poate distruge turnul nostru micuț. La prima vedere, pare paradoxal. De ce sunt acum îngrijorat și nu peste ceva timp!? Cred că încă învăț ce înseamnă acel „prea devreme” sau „altundeva”, „altfel”, „altcândva”. Noțiuni atât de sensibile și cu atât mai puternice. Poate e înțelept să mă sperie puterea, sau poate sunt eu fraier. Sau poate trebuie doar să nu mă mai gândesc atâta...

Editorial

Cred că genul ăsta de articole mă caracterizează acum. De o perioadă nu mai am inspirație deloc pentru cele fantastico-abstracte. Pe viitor știu sigur că cele abstracte vor mai exista, căci așa sunt eu în unele/multele mele momente. Probabil voi încerca să-mi dezvolt partea cu descrierea evenimentelor/formațiilor (de fapt, descrierea în general îmi dă bătăi de cap) - am impresia că limbajul meu e tâmpit când vine vorba de recenzii. Mă rog, am tot avut în minte dorința de a-mi scrie „realizările” aici. Mi-am zis că aștept să termin cu bacul, apoi să termin cu admiterea. După am scris ceva, dar când am recitit a doua zi am renunțat și am șters postul de pe blog. Și au trecut vreo două săptămâni pentru a mă întoarce la editat. Sunt în concediu!

Știu că am zis că voi povesti despre The Festival of Dreams - prima mea experiență mai serioasă atât dpdv. organizatoric cât și muzical (cum am spus că voi scrie și despre Anathema... dar să mă țin parțial de unul dintre cuvinte). Am cunoscut atunci niște oameni minunați - italienii din trupa pe care am mai promovat-o pe-aici, Oniric (cu care am reușit să trecem peste bariera lingvistică și să ne înțelegem genial). Aici ar fi de povestit o căruță de lucruri, însă esențialul este că am văzut ce poate însemna prietenia și - concluzia mea generală - am devenit mai înțelept. Eu nu pot descrie frumusețea, nu mă pricep, așadar... Mai departe, emoții pe scenă cum am avut atunci, pe 7 mai, nu cred că voi mai avea vreodată - având în vedere că am fost cel care trebuia să mențină legătura cu publicul - am prezentat piesele, mi-am numit colegii și DA, m-am bâlbâit! Dar a fost concertul care ne-a scos pe harta evenimentelor și ne-a făcut mai însemnați și, de asemenea, au fost puse bazele unui nou proiect - Laonlyness (mult mai puternic dpdv. muzical din toată istoria proiectelor sale) - al unui drag prieten. Proiectul a stârnit reacții foarte amuzante și contradictorii: unii sunt foarte plăcut surprinși, alții sunt extrem de deranjați. Chiar e amuzant! Iar ca organizator, practic, am ajuns la nivelul la care mi-am dorit în momentul în care am început să visez la toată treaba asta. Mă bucur din suflet că am ajuns aici și sper să existe o continuitate. Apoi a urmat cântarea de pe 14 mai cu Trooper și Krepuskul în Rockstadt (alt tărâm cucerit) și festivalul Deep in the Underground - ediția a doua. Aici situația e puțin mai complicată... Ca și pe 7 mai, am fost în echipa de organizare și am și cântat cu Hteththemeth (care a fost un Laonlyness puțin de tot mai dur). Nu vreau să intru în detalii, cert e că nu am putut să încheiem cu succes, deoarece moldovenii (adică God) nu au mai avut ocazia să cânte în acea seară - poliție, românia, motive de genul. Din fericire pentru fanii lor, „barbarii” vor avea ocazia să își susțină primul concert pe meleagurile brașovene prin toamnă. Ah, am uitat să menționez că pe 8 mai am tras o fugă până la București, unde au cântat Riverside și Tides from Nebula. Primii au deja un nume în ale progressive metal-ului și merită să ajungă și mai sus de atât, însă pentru Tides from Nebula nu am cuvinte! E o trupă pe care o recomand cu toată inima, mai ales live. Și din fericire se vor reîntoarce prin noiembrie. Post-rock ftw! În plin bac, pe 11 iunie am cântat tot în Rockstadt, în deschiderea celor de la Celest. Nu știu ce pot să spun, dar cred că a fost ok!? Mă bucur că de data asta unii au putut să vadă acest QuantiQ integral și nu DOAR o melodie! A treia experiență în Rockstadt, dar vreau să cred că a patra oară va fi mai ok! Anyhow, eu mi-am continuat bacul - perioadă în care am lăsat-o ceva mai moale cu trupa. Nu regret nimic legat de examene, cu toate că am învățat pe bune pentru examenul ăsta doar cu puține zile înainte - nu sunt mândru de asta, nu sunt un exemplu de urmat, dar pentru mine important e că am trecut la mate. Am avut emoții, am detestat matematica, dar acum totul e ok. Fără doar și poate, nu mă voi mai atinge vreodată de materia asta scârboasă. În fine, mi-a fost greu, dar cele mai tari faze abia acum încep :D. Bacul l-am luat cu notă destul de bună (m-am scos cu anatomia), ceva în jur de 8, iar cu o zi după afișarea rezultatelor am aflat că vom cânta în finala concursului pentru trupa ce va urma să deschidă concertul Bon Jovi. Ei bine, am fost la București, am cântat, am fost noi și am câștigat - aleși de managementul Bon Jovi. Ye, reason to be proud of. Eh, apoi a urmat bătaia de cap ce preceda concertul - ba nu aveam cum să cântam la București în Piața Constituției, ba mai aveam nevoie de ceva, șamd. Am fost sunați din diferite părți, dubioși care au încercat să profite de confuzia noastră and so on. Din fericire, totul s-a rezolvat cu o zi înainte și a ieșit perfect pentru momentele în care aproape ne dăduserăm bătuți. Am cântat și pe 9 iulie în Clubul Țăranului Român, dar nu consider că e ceva de menționat... Nu vreau să par arogant, dar nu a fost deloc important și organizarea... Chiar și asa, iar am dat peste niște căcaturi, incluzând aici căldura și problemele clapei lui Vlad. Dar, da, am cântat duminică, pe 10 iulie, în deschidrea lui Bon Jovi, în fața a patruzeci de mii de oameni!!! It means a lot! Și ne-au aplaudat. Iar feelingul ăla este incomparabil. Să fii aplaudat de atâta lume!?!?!? Nu am avut emoții, ci mai degrabă am fost entuziasmat, dar aș da orice să fiu cât mai mult în starea aia. Nu cred că sunt conștient de tot ce am realizat.

All in all, au fost câteva zile în care am cunoscut lume importantă și oameni buni și am cunoscut convingerea că nu totul e atât de nașpa pe-aici, pe la noi. Că nu toate lucrurile geniale sunt pe pile și că munca și frumusețea mai sunt apreciate pe bune. Și că e suficient să crezi în tine și să-ți vezi visul cu ochii. E tare genial totul! Inclusiv mâncarea staffului lui Bon Jovi :D. Dacă mă întrebi, DA, aș vrea să lucrez în condiții d-astea!

A mai urmat o săptămână agitată, cu meditații și emoții cu privire la admiterea mea la medicină. E ciudat, nu? Adică să și cânți, să îți faci ca lumea treaba în formație și să mai fii și medic... Vreau să cred că e posibil și o să fac în așa fel de acum înainte. And have a social life as well! A trecut ceva timp de la examen și... sar peste multe aspecte, important e că deși a doua zi dimineață am stat cu inima în gât, am aflat în cele din urmă că am intrat!!! Și chiar bine, pe lângă faptul că sunt la buget! Iar acum sunt foarte entuziasmat și nerăbdător! Deși majoritatea îmi spune că greul de acum vine, I don’t believe them, la urma urmei ăsta a fost cel mai greu pas. Mai am eu emoțiile mele, but as someone important to me said: nu mai am vreun motiv pentru care să mă plâng.

Știu că nu spune prea multe tot ce am scris aici, ci doar că sunt fericit și mândru de mine și... Chiar sunt fericit! Sincer, ar fi urât din partea mea să mai spun că nu sunt norocos sau că nu mi s-au îndeplinit dorințele/visele. Și îmi dau seama cât de mult m-am înșelat dintr-un anumit punct de vedere atunci când am crezut că situația e complicată și am interpretat-o cum am vrut. Genul acela de moment (obișnuit în cazul meu) în care am avut totul atât de clar în fața ochilor și nu am fost capabil să văd și să realizez ce se întâmplă (sau am negat). Dar mă bucur că am avut norocul să nu existe un „prea târziu” thingy. Ar fi fost aiurea. Cinstit, dar aiurea...

Reality Dream III - Being Awake

Orice s-ar fi întâmplat în trecut, eu am trecut peste. Cu certitudine. Ăsta e un lucru ce mă sperie prea tare la mine - ușurința cu care merg înainte. Am altceva de făcut în afara acceptării? Mă irită pe mine cum de fiecare dată zic „asta e!” și sunt convins că am câștigat potul cel mare. Și chiar sunt convins! Mă uit la mine de la distanță și spun „frate, ăsta a câștigat acum! uită-te la el! l-ai mai văzut așa?”. Și răspunsul vine... - „De fiecare dată!”. Așa este, nu mai exagerez acum. Mi-am zis că mă pun la punct peste câteva săptămâni; am peticit câțiva stâlpi, ar trebui să țină până atunci. Dar mă întreb dacă într-adevăr voi reuși asta. Toate luptele pe care le-am dus cu mine în mine m-au obosit. Vreau să cred că a venit momentul în care mă decid ce voi face de acum înainte, să nu cumva să mai fiu pus în asemenea situații. Nu am știut niciodată ce presupune o maturizare; spre exemplu, nu mă gândeam că voi ajunge să beau cafea... Nu eu sunt cel maturizat. Eu sunt cel din totdeauna. Nu?

Problema mea e că nu știu ce trebuie să fac în continuare. Sunt pus în acele intersecții parcă prea des. Și mi-am promis acum câteva săptămâni că acea perioadă va fi ultima în care voi alege vreo cale (fiind vorba doar despre anumite tipuri de intersecții; de-asta voi construi niște giratorii, voi putea să nu aleg niciodată și totuși, nu voi rămâne blocat într-un punct, bașca mă voi putea întoarce). Voi merge privind în toate părțile, numai în față nu. Fără să am habar unde voi ajunge, dar zero implicare sau înțelegere. Înțelegi? Așa am zis, pentru că până acum și ea mi-a dovedit că e obositor. Mă afund în tot felul de aiureli pentru că... „Pentru că așa sunt eu”, am spus. Greșit! Lucrurile astea nu au legătură cu cine suntem sau cu ce trebuie să fim. Fac parte din categoria aia de chestii cu „lucru manual”. Ai avut dreptate tu, împreună cu restul persoanelor care mi-au spus că sunt complicat și că tot ce fac eu este în așa manieră încât să pară un fel de puzzle. Mie și acum mi se pare intrigant, dar înțeleg ce spuneți (mult mai bine acum). Nu mai vreau să controlez eu ce urmează pe drumul ăsta. Doar voi merge, ce va veni către mine, foarte bine, dar cât timp va exista paralelismul ăla pe bune între noi... Ei bine, asta e!

Concret vorbind, aș dori să renunț. Nu înțeleg: știu sigur că nu mai vreau să caut semne sau să mă joc pe ascuns. Nu mai (vreau să) caut ajutor. Nu am mai trecut prin camera aia de zile bune, lăsând-o pe fata care pretindea că îmi este prietenă să-și fumeze țigările. De fapt, nu mai știu ce se întâmplă pe lângă mine de mult timp. Sunt mult mai preocupat de alte lucruri acum, printre ele fiind și faza asta. Să-ți spun ție cinstit, încep să ...simt chestii „pe bune”. Dar dacă ți-aș zice în față lucrul ăsta (pe care știu că măcar în adâncul tău îl cunoști; sigur ți-a trecut prin minte) unde am ajunge? În altă intersecție? Sau poate vreo situație penibilă. Habar nu am ce gândești tu sau ce ai gândit vreodată sau ce vei gândi. Spune-mi doar să o las baltă. Fă-o! Și să știi sigur că despre tine am vorbit acum! Lasă-ți îndoiala la o parte și spune-mi să plec, că interpretez eu unele fapte greșit sau ceva de genul. Găsești tu ceva, știu că poți. Orice, dar...

Nu mai dorm.

Reality Dream II

- Mai ești confuz? mă întreabă.

Îmi e greu să-i răspund. Mai sunt confuz? Mintea mea îmi zboară departe și privirea mi se fixează asupra scrumului din scrumiera ce stă pe masă. Îmi pun capul pe umărul ei, iar ea începe să-și plimbe degetele prin părul meu. E cald și bine aici, la ea. Mai sunt confuz?

- Nu știu... îi răspund. Mă gândesc că da. Nu-mi mai place să mai răscolesc printre gânduri. Vreau să le las așa pentru o perioadă. E aiurea, mă crezi? E in-cre-di-bil de aiurea tot ce se întâmplă acum!

- Și dacă e atât de aiurea, de ce nu te cari? Nu te înțeleg, lumea e mare.

- Eu încă cred. Cred în... știi tu, posibilitatea de a se termina cum îmi doresc eu. Dumnezeule, tot timpul am fost cel care a cedat prea repede. Iar acum vreau să lupt și eu. Cum de ce mai stau în aiureala asta? Nu îmi doresc să ...uit, simplu.

- Ești mult prea încăpățânat. DIN NOU! zbiară, o urăsc atunci când zbiară. Vrei să fii tu deșteptul pământului și să îmi demonstrezi mie că orice căcat pe care ți-l dorești tu se și întâmplă. Idiotule!

Mă irită. O simt și pe ea enervată și a încetat să mă mai mângâie. Îmi ridic capul și mă scol în picioare, plecând în cealaltă parte a camerei. Încep să o privesc în ochi și deschide gura din nou pe același ton ridicat și irascibil:

- E frumos că tu vrei să nu mai cedezi așa ușor, bla bla bla. Dar nu te mai băga în situații de-astea! Nu reușești nimic, fii serios. Uită-te în stânga și în dreapta, vezi naibii ce se întâmplă. Nu-mi spune mie că tu chiar crezi că se va termina bine pentru tine. NU se va termina bine pentru tine!

- Și ce pula mea vrei să fac? Am nevoie de suport acum, nu de căcaturile tale. Ce vrei să fac? Nu-i vina mea!

- O, ba da! Din mom...

- Sictir! îi zic întrerupând-o.

Se uită urât la mine. Nu am mai văzut-o atât de nervoasă până acum. Mie inima îmi bate puternic și sunt foarte agitat. Într-un fel... De fapt, are dreptate. Trebuie să aibă dreptate când zice că trebuie să plec din groapa asta și că lumea e mare. Dar lumea asta mare nu e pentru ceea ce caut, cred. Mă întorc cu spatele la ea și plec furios din cameră.

În cele din urmă, soarele va câștiga. Oricum strălucește.
(îmi pare rău pentru metaforă, am scris mai jos că voi înceta să vorbesc despre mine)

Stare (epilog)

"Distractions from the truths we dare not face... At the edge of the universe, there are a million angels..."
(Anathema - Sentient)

Mă gândesc că poate ar fi trebuit să închei „stările” cu articolul ăsta, să nu zic de întreg blogul. Mi-ar plăcea să termin cu totul, dar nu știu dacă m-aș putea abține din scris. Îmi place toată treaba asta cu blogul, îmi place să fiu citit și mai ales îmi place să scriu. E o chestie a mea, dar poate a venit, totuși, acel moment - să las totul deoparte și să mai fac un pas înainte.

De multe ori m-am gândit să îmi scriu un testament. Să știu că va cânta cineva pe bassul meu și după ce voi muri și își va aduce aminte de mine. Va vorbi în concerte despre ce om bun am fost eu. Nu știu de ce merg atât de departe, poate când voi fi mort nu voi mai fi interesat să mă aflu în centrul atenției. Și la fel de aiurea e faptul că presupun că ar trebui să lucrez constant la testamentul ăsta. Cândva aș fi vrut să las un lucru drag unei persoane care între timp a ajuns să mă urască. Ce fac în cazul ăsta? Iar viața face pași și fără ei. Viața mea. Voi construi un testament cu variabile... Ceva cu C++, să le arăt că încă știu, că încă sunt special. Poate tu ești una dintre acele persoane care consideră că sunt narcisist. Nu-mi placi. ...nu mi-aș putea imagina un Mihai serios. Îmi place să mă joc. Îmi place foarte mult să mă joc. Știi la ce mă refer! Într-o zi, curând, voi renunța la restul lucrurilor (nu pot să fiu mai clar; e enervant și pentru mine) și mă voi păstra jucându-mă... Și voi fi egoist.

Mă simt prea ciudat de ceva timp, de-asta am ajuns să scriu acum. De câteva săptămâni nu am reușit să mai dorm bine, sunt foarte agitat și aerian. Nu sunt bine nici fizic tot timpul; ieri am fost irascibil. Iar lumea... Sunt două posibilități, cred: ori oamenii care mi se par aiurea mi se par și mai aiurea, ori e momentul în care realizez că e o chestie generală și aproape toți oamenii sunt aiurea, un fel de maturizare așa. Toți sunt triști, toți victimizează, toți vorbesc despre aceleași căcaturi tot timpul și e atât de obositor... Vreau o pauză de la ei; nu-mi place să îi aud așa. Voi începe să trântesc uși când voi auzi despre politică, salarii, lucruri puerile!? Îmi pare rău, poate doar m-am săturat eu să ascult. Să-i ascult; să le ascult dilemele lor pretinzând că ale mele sunt rezolvabile și/sau nesemnificative. Ei bine, ale mele sunt mai cu moț și mă țin ocupat aproape tot timpul încercând să le fac naibii să dispară. Pentru că eu rămân, eventual, doar al meu. Și mă mai jucam când?

Am terminat liceul, mai am puțin și hopefully scap și de bac, apoi de admitere și... ce urmează? Cred că voi înceta să insist pe tot ce îmi trece prin minte și îmi voi lăsa gândurile să curgă. Să vină totul la mine pur și simplu. Dar încă sunt tare irascibil! Mă disperă să tot văd caiete împrăștiate prin cameră. Mă voi tunde, punct. Și mă disperă că nu am răbdare să învăț o melodie de la cap la coadă. Bine că nu am clape...

Visez la un beci sub o poiană. Oamenii pot avea beciuri sub poieni, nu? Și va fi acolo micul meu studio. Voi avea și o vioară și o chitară acustică și microfon și multe multe postere pe pereți. Afișe de la concertele la care am fost. Voi avea un fotoliu foarte comod în care o să adorm de cele mai multe ori ascultând The Coral sau Travka sau Anathema - depinde de stare. Și va fi studioul meu, doar al meu. Va fi răcoare. Și mă gândeam ca poiana de la suprafață să fie tot a mea. Iar lângă să am o pădure mică și un hamac. Bine, mi-ar plăcea să aud un pârâu, dar nu-i obligatoriu. Poiana asta trebuie să fie într-un colț uitat de lume, departe de alți oameni care mi-ar cere să stea acolo jos cu mine. Eu acum nu vreau companie. Aș lua poate doar o singură persoană, dar nu știu dacă ar fi bine. De asemenea, mi-ar mai trebui o mașină să pot ajunge acolo. Locul frumos ar putea deveni detestabil dacă mi-ar lua prea mult să ajung la el. Poate chiar să descopăr teleportarea între timp.

Dar voi continua să visez... Asta fac toată ziua. Asta fac tot timpul: visez la lumea mea perfectă, nebună și ciudată. Nu-mi place faptul că e lipsită de realitate. Și uite cum mă bag eu în tot felul de situații imposibile (cu iz de telenovelă)... Asta face un Mihai. E definiția lui. <<Am mai vorbit despre asta>> - așa spun eu că se leagă stările. Așa mă leg eu. Azi am primit un șervețel.

Răbdare? Nu. Nu mă caracterizează. E ceva ce îmi doresc - răbdarea -, dar nu știu dacă mai merită în zilele astea de război. Îmi există nevoia de certitudine, înțelegi? Doar acum, în momentul ăsta! căci ți-am spus că voi începe să las la o parte lucrurile neimportante și mă voi juca și atât. Poate voi scrie doar articole abstracte de acum înainte. O să scriu și o carte. Probabil tot abstractă. Mă voi transforma din ciudat în abstract; mă voi numi Mihai Abstractul și voi fi un mic viteaz.

Azi am primit un șervețel. E complicat și probabil se subînțelege că înseamnă ceva (mai mult) pentru mine din moment ce îl tot pomenesc. Apropo, tu să nu uiți că eu țin minte lucruri. Țin în minte chestii. O să te țin și pe tine în minte. Și poate prindem și următorul sfârșit al lumii împreună. Tot acolo. Mie mi-ar plăcea.

E târziu și poate ar fi trebuit să-mi citesc la biologie, sau ceva de genul. Mihai dă la medicină. Mihai... Lui Mihai îi vei lipsi.

Pian. Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii! (Stare, partea a XV-a - final)

„Dacă îți spun că zbor, vreau să știi că e din cauza ta...”, ziceam. Cânt acum pentru lumea aia a mea și nebună. Sau pentru ce există deja, dar prin gânduri. Lumea aia… ! Acea linie albastră de la orizont, locul „dintre”. Știi tu, lumea care, ca și în film, mi-ar fi subordonată. Imaginează-ți doar că ai face parte din ea. Am trece prin toate anotimpurile într-un singur pas și ne-am opri în canicula verii - asta pentru tine. Eu vreau să plouă cu muzică. Iar apoi ți-aș da și ție aceleași drepturi, să fim egali. Am încredere în tine. Zici că (e) prea mult? Habar nu am de ce, poate așa sunt eu. Sau poate… Poate ești tu vinovată de toate astea. Mie, personal, îmi pare bine …pentru că observ cât de ciudat este totul și cât de ciudat sunt eu. Dar dacă nu aș fi ciudat, ce aș fi? Eu sunt Mihaiul. Mihai cel Mihai.

Încerc să mă obișnuiesc cu întreaga situație. Încerc și încerc și încerc. Oricum mi-am promis că va fi ultima. Și, mă rog, ultimul capitol despre mine. Despre stările mele și despre tot ce înseamnă „eu”. Așa mi-am zis. Cu toate că așa îmi zic mereu, dar… Dar de data asta vreau să ma țin de cuvânt! Am ajuns la concluzia că sperii prea multă lume astfel și poate nu e bine. Mai imaginează-ți că aș scrie o carte despre mine și viața mea; despre gândurile mele… Realizezi că sunt două categorii de oameni care fac asta? Ori cei care sunt singuri, ori cei care își planifică o nouă viață/sunt masochiști. Lucruri care-s la mintea cocoșului, totuși… Iar eu mă gândesc tot mai mult să dispar pentru o perioadă; la ce bun? Mai bine mă izolez în idealurile mele. Îmi place să visez și… e perfect. Mă voi izola, da. Stări, stare, stărilor, Mihai. Mi-e dor de atâtea lucruri, puiule. Mi-e dor de…