Îngerul din Hermannstadt (III)

Uite că am ajuns să scriu și partea a III-a. Despre tine, fulger. Te urăsc și nu e vina ta. TE URĂSC. În seara asta nu mai există parte plină a paharului. Am încercat să te cunosc și ai fost mai complicată decât o limită de-aia nașpa ce am făcut-o anul trecut la mate. Ești  mult mai complicată. Nici nu știu cine este în spatele armurii ăleia. Ce dracu' poate să fie la baza fulgerului. Mă disperă că de fiecare dată am dreptate când vine vorba de astea. Statistica rupe tot și aparent sunt as la asta. Roșcat ai rămas, fulger, dar lumina ta s-a stins. Aripile îți sunt arse. Am crezut în tine și am sperat că ...nu voi ajunge aici. Sunt un idiot și nu știu ce urmează. De ce? De ce, înger? Hermannstadtul a fost cel care a făcut totul imposibil. Poate. Sau am ajuns prea târziu? Îmi pare rău, doi ani am crezut în Moș Crăciun iar norișorul meu nu avea treabă pe la etajul tău. Adio!

Cine se încumetă să caute piesele din mine împrăștiate și să mă reconstruiască? Sunt un puzzle cu 10.000 piese.

Îngerul din Hermannstadt (II)

Te caut. Te caut. Te caut. Te caut, te caut, te caut şi te caut. Sunt atât de atent cu tot ceea ce fac încât devin prost. Nu-mi mai pasă de nimic şi accept tot ceea ce se întâmplă. Dar cu toate astea stau şi încerc să ...schimb totul. De ce? Ştiu că mă grăbesc. Ştiu că sunt prea atent să fac ceva încât ajung să fac exact ce nu-mi doresc. Şi de ce are efectul ăsta asupra mea? Statistic vorbind, de fiecare dată nu s-a terminat bine. De ce s-ar termina acum?

*

Mi-ar plăcea să se oprească timpul. Să... să nu mai aiba relevanţă nerăbdarea mea. Totul să se întâmple spontan şi să existe numitorul comun de care am nevoie. Aş zice avem, dar nu vreau să greşesc aşa. Sunt reticient şi foarte prudent. Iar dacă totul va ieşi nucumîmidoresc, bucla aia temporală să se spargă şi totul să revina la normal. Fără ca tu să ştii despre mine. Şi poate voi încerca din nou. Altfel. Pentru că, uite, aseară mi-a fost bombardată mintea cu sute de întrebări. M-am jucat de-a... Am creat un alt univers în care mi-am permis să-ţi spun totul. Nu-mi aduc aminte cum ai reacţionat, dar probabil totul încă era bine din moment ce nu mă simţeam rău. Cred că m-aş simţi rău dacă ai reacţiona altfel. Uite cheia! Şi dacă ai reacţiona altfel ce s-ar întâmpla? Sigur, ar părea multe chestii în zadar şi aş regreta că nu am ales altă uşă. Dar totuşi ceva nu se îmbină. Mi-e frică de refuz, asta e clar. Ce altceva? Probabil totul e prea puternic...

Nu. Nu poate fi ceva prea puternic. Altfel nu aş mai fi aici. Sunt universurile mele şi pot să-l aleg pe cel pe care vreau să-l trăiesc, Fulger.

Haos (O altă față a îngerului)

Ți-aș spune că e amuzant. E amuzant să privești totul de afară și să observi tot stresul ce înconjoară lumea. Oamenii sunt fraieri. Dar ce contează atât timp cât Universul își va relua locul în jurul meu? Toate lucrurile se vor așeza la loc. Eu acum sunt bine, zbor din entuziasm. Haosul se va termina curând...

*

Am intrat în zodia scorpionului de ceva vreme. O frecvență ce mă ...îngheață. Are impact ciudat asupra mea, dar și mai ciudat este tunetul propriu-zis. Frecvența, la ea mă refer. Ce zici, încercăm să ne îmbătăm? Eu să-ți spun câte ceva iar tu să mă liniștești. În cele din urmă, lasă-mă în orașul tău!

Și totuși, așteaptă-mă. Lucrez la CFR și voi întârzia. Doar astăzi, promit. Descifrează asta cineva pentru mine? Pianina micuță a cărei cheie am pierdut-o. E la tine. Și busola e la tine și voi veni să o recuperez.

Îngerul din Hermannstadt (I)

E greu să iei decizii. În special genul ăla de decizii, doar pentru că vei trăi toată viața cu acel „what if”. Eu urăsc deciziile. Nu accept să fac compromisuri, nu accept să mă doară și să trăiesc cu asta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și totodată, mi-e greu să nu accept. E un adevărat război în mine și mi se spune că trebuie să intervin. Cineva trebuie să piardă...

Cel mai ciudat este însă faptul că într-un fel știu ce ar trebui să aleg dar sunt prins într-un scaun. Legat. De ce nu pot să aleg ambele drumuri? Eu știu că aș fi fericit așa. Cronos pare să ne fi blestemat încă de la început. Vreau să mă pot teleporta de pe un drum pe altul, fără să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă... și tot așa. Vreau să știu că nu am fost nevoit să las ceva în urmă. Vreau să mă știu fără regrete. Scenariile sunt făcute. Zeci, în alte clipe sunt sute. Am nevoie doar de actori care să joace!

 Mi-era dor de sentimentul ăsta, de tot ceea ce înseamnă teatru, scenarii și actori. A trecut ceva timp și tare mi-e teamă că toată starea asta îmi este indispensabilă. Sau cum vine, fulgerul îmi este indispensabil. Și sunt o fire ciudată...

*

Astăzi a plouat mult. A fulgerat roșcat pe cer albastru. Dar, totul a fost în zadar, căci fulgerul nu a fost aici. A fost nicăieri... Tot astăzi sunt pe celălalt drum; îl sfidez pe Cronos. Sau cel puțin mintea mea încearcă asta. Acel fulger ...pe care nici măcar nu-l cunosc. Necunoscutul din Hermannstadt. Din privirile mele furișe am încercat să fur câte ceva. Măcar de m-ar lăsa să clonez...

Încerc să spun totul fără a părea dubios, observ doar că nu îmi iese. Aș vrea să încerc atât de multe. Să spun atât de multe. Să văd atât de multe. Dar... Inima mă blochează, împreună cu plămânii și în cele din urmă, creierul. Ah, am uitat de stomac! Suntem prinși într-o lume a formelor!

E o limită pe care nu mi-o asum. Asta când mă urc cu norișorul la etajul doi. Sau la unu, când tună mai aproape. Astea sunt și momentele în care sunt blocat. Tunetele, deci, mă blocheaza!? Am ajuns la o concluzie, e bine.

Ahile

Mă simt ca într-un adevărat Big Bang. Implodez. Este destul de greu, căci mai înainte m-am asemuit unui magnet cu doi poli. Astăzi unul dintre ei este mai puternic decât celălalt și mă îndoi...

Aș dori să opresc timpul în loc, dar ăsta nu este cel mai oportun moment, așa-i? Sunt atâtea secunde pe care le-aș retrăi la infinit... Urăsc timpul; îl urăsc pe Cronos. Am impresia că este cu adevărat ireversibil. Timpul, zic. Îi spune maturizare? Sau realizare? Vă urăsc, nenorociților! Dacă ar fi fost după mine... Nu pricep, zău. Se presupune că este viața mea. Universul meu. Totul se învârte pe lângă mine. Și... Aiurea. Vă urăsc!

*

Am decăzut,  drace. Lucifer mă cheamă. Vreau să fiu în borcanul meu, lăsați-mă în pace! De ce nu îmi pot alege solitudinea? E solitudine. So-li-tu-di-ne. Înțelegi? Dacă mă vei întreba, îți voi răspunde „nu știu”. Asta pentru ca nu știu. Și e pe bune. Lucifer mă cheamă. În plus, nu dau doi bani pe bacnotele de 5 lei. Eu votez cu solitudinea. Dacă există barcă să mă ghicească, îmi cedez insula. Eu voi pluti agale, peștera lui Seth mă așteaptă.

*

Dacă eram viking, acum mă mutam în Siberia. Nu pot, șarpe, nu pot. Iartă-mă!

I Lived On The Moon

cecilia::eyes și Kwoon la Kulturhaus, București

Pentru mine a fost cel mai așteptat eveniment al acestei părți din an. În mod normal aș face un review întregii excursii, dar nu pot. Mă voi rezuma doar asupra serii cu adevărat speciale. Am mai luat parte la un eveniment marca Kogaionon și DonisArt, însă de data asta m-au cucerit total - datorită lor am început să iau în considerare ideea organizării unor asemenea evenimente pe viitor (motiv pentru care l-am întrebat pe Doru câte ceva; se pare, totuși, ca e mult mai greu decât pare).

Teoretic, concertul trebuia sa înceapă la ora 20. Nu am știut cum funcționează exact toată treaba cu sesiunile de DVD (Sigur Ros, Mono, Spiritual Front și Rome), însă pentru început nu am dat importanță lor. Am intrat pe la 19, numai bine pentru a studia clubul nou-deschis. Cred că cel puțin jumătate de oră am tânjit la un tricou cecilia::eyes, dar prezența unui buget mic m-a readus cu picioarele pe pământ (doar din acest punct de vedere). În cele din urmă, am mers în acel lounge unde se putea viziona DVD-ul și unde se aflau și membrii trupei ce avea să țină concert în a doua parte a evenimentului. Nu m-am putut concentra absolut deloc, astfel că după mai puțin de 10 minute, mi-am luat locul din fața scenei, așteptându-i pe francezi. Trebuie să recunosc că nu am știut prea multe despre această formație - doar câteva melodii, fără a fi total impresionat (exceptând videoclipul cunoscutei I Lived on the Moon). Au început în forță cu Overture, genul de melodie capabilă de a face orice ascultător din sală să intre în transa lor. Au urmat mai apoi Schizo și Eternal Jellyfish Ballet. I lived on the moon a fost pur și simplu excelentă, toate instrumentele armonizându-se perfect cu vocile celor doi. Din păcate a trecut destul de mult timp de la concert și nu mai pot descrie cum trebuie ce am simțit atunci. Știu doar că am regretat faptul că nu le-am dat importanță înainte. Totul a fost absolut impecabil, iar Yoann nu știu ce îi făcea basului căci suna *insertubersuperlativewordhere* (că de, sunt basist și...). Din păcate, nu a existat un bis/encore și nici măcar nu mai am cuvinte să descriu prestația lor și nu numai.

A urmat o mică pauză, timp în care m-am mai fățăit până la garderobă (ca să las bățul și playlist-ul - ha! am d-astea). Imediat au urcat pe scenă și belgienii, însă felul în care au făcut-o au dat senzația unui simplu sound-check. Nu au vorbit prea mult, ei doar au făcut muzică. Mă așteptam să-mi placă, dar la fel ca la Kwoon, a fost pur și simplu genial. Dacă ar fi să schimb ceva, aș prelungi timpul de concertare cu cel puțin o oră jumate :D.

A fost cel mai mind-blowing concert la care am luat parte vreodată. Fără doar și poate. Am avut grijă să mă încarc cu multe „amintiri” - de la autografe și poze, până la bețe și pene. Știu că am învățat multe, atât de la organizatori, cât și de la cele două trupe. Îmi pare rău că nu am reușit să scriu mai mult - am tot amânat momentul ăsta, până când am ajuns în ipostaza de a nu mai ști ce scrie. Drumul înapoi a fost trist, căci mă întorceam la o realitate pe care astăzi nu o accept. De asemenea, le mulțumesc Luciei și lui Cătălin din suflet >:D<.

Pentru Diana: Ich „war” ein cremwurst zu essen.
Heil Kulturhaus! 

http://www.myspace.com/ceciliaeyes 
http://www.myspace.com/kwoonmusic

Balul unui vampir din Țara Galilor

Îmi este atât de greu să îmi aranjez gândurile și să le exprim… Mi-e cald și asta mă scoate din minți. Dar azi a plouat. Încă e înnorat și pare să fi venit toamna. Mă ajută teribil, în special să trec peste incapacitatea mea generală de vară. O să fie greu…

*

Sper ca frustrarea asta să aibă cauze adolescentine, căci o deviză a mea spune fără regrete, fără excepție. Sunt responsabil pentru tot ceea ce zic sau nu; remușcările și reproșurile nu își au loc. Dar în cazul ăsta... Cazul ăsta e altfel. Mă apucă, poate la fel cum te-a apucat și pe tine ceea ce a determinat comportamentul tău. Mă urăsc pentru faptul că regret. Regret că nu ți-am spus totul în față când am avut ocazia. Acum degeaba o fac, nu va schimba cu absolut nimic situația. Vreau să o fac, însă. Cumva/cândva, am început să privesc lucrurile într-o altă manieră, fapt pentru care m-ai condamnat. Să fi fost o frustrare de-a ta? 

M-ai citit perfect la început. Eram și mic și fraier. Și îmi păreai inocentă. Am refuzat să îți spun ce gândesc din habar nu am ce motiv. Și asta s-a întâmplat în toate cazurile. Îmi impuneai un anumit respect mutual, mă controlai cumva (aș vrea să spun că mă subminai). Mă purtam ca la zece ani și ...îmi plăcea.

E frustrant să regreți ceva vreodată. Știi, măcar nu sunt singurul care nu a avut curajul să joace cărțile pe față. Nu știu de ce ți-ai permis să mă arunci în prima fază. Nici măcar o explicație. Și asta trebuia să vină la început! Aveam dreptul să știu că sunt doar rezolvarea unei dorințe carnale temporare. Dar moralitate  poate e un cuvânt prea măreț pentru tine. Și nu știu nici de ce ți-ai permis să te întorci a doua oară, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate te simțeai (prea) singură. Cert e că eu am acceptat. Am sperat, dar totodată mi-am promis că focul nu mă va mai atinge precum în trecut. E drept, amândoi o luaserăm drept o joacă, dar am fost tot timpul ăsta în dimensiuni paralele. Jocul meu era realitate, nimic virtual sau imaginar. Jocul meu a presupus implicare. Am fost pueril, corect. Îmi pare rău, zău, dar pe insula mea așa am învățat să joc. M-am învârtit printre atâția copaci, orfelinate, fauni și labirinte pentru nimic. M-am învârtit în gol. Dar masochistului din mine i-a plăcut.

Și vezi tu, mie îmi pare rău că mi-am luat zborul fără explicații, deși nimic nu prevestea asta. Venise rândul meu să plec așa... involuntar. Era ca și cum jucam șah, eu aici, tu pe Soarele Negru. Dar din nou, eu jucam altfel. Tu te jucai cu mai mulți... Eu nu am acceptat. 

*

Vreau să scap de gândacul ăsta bolnav. Nu mai vreau frustrări, nu mai vreau călătorii în timp - viitor sau trecut. Nimic. Am nevoie de prezentul meu. De Neverland și de o toamnă infinită. Nu mai contează că au fost arsuri.