Clipa opririi clipelor

-
Cât timp nu facem o alegere, totul rămâne posibil...
Care clipă poate fi mai frumoasă? Acel scurt moment ce își desface în fața noastră un infinit de Universuri, precum un evantai. Acea veșnicie în care se nasc, trăiesc și mor atâtea vieți, planete și iluzii. Ba chiar poți să îți alegi intensitatea emoțiilor, poți clădi și distruge câte și mai câte și, cel mai important, poți alege intensitatea timpului. Sau relevanța sa... Și ceea ce uită aproape toată lumea: îți poți alege unghiul din care să privești acea clipă! Perspectiva e tare relevantă...
Dar da, e vorba doar de o clipă. Pe cât de infinită, pe atât de nesemnificativă. Frustrant, aș zice.

Am învățat să apreciez incertitudinea atât de mult, încât nimic nu mai are sens fără. Stupid, dar incertitudinea a devenit esențială. O apreciez pentru acele momente în care nu sunt copleșit de multitudinea alegerilor contradictive pe care le fac (sau nu) simultan. Mă îneacă infinitatea, strecor acele alegeri imposibile (ce nu pot exista împreună) și le las să mă consume, să mă epuizeze, să mă sfâșie și să mă aline. Căci orice ar fi, odată ce clipa se sfârșește, haosul și deziluzia vor eclipsa un soare obosit de durata afeliului cometei sale.

Apoi voi închide ochii din nou, căci știu că o nouă clipă mă va aștepta să mi se destăinuie întru totul. Îi deschid, și...


Comentarii

  1. Nu24 noiembrie 2016 la 00:57

    Cred ca infinitatea unei clipe are tocmai farmecul ei: de a alege sa "nu alegi". :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mihai30 noiembrie 2016 la 14:39

      Într-adevăr, însă uneori infinitatea asta e prea scurtă...

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

-
Vreau ca atunci când îmi imaginez că vorbesc cu mine „cu câtva timp mai tânăr”, să vorbesc blând. Să nu îl trag de urechi pe copilul din fața mea pentru ce a făcut sau n-a făcut. Vreau să îl îmbrățișez, pentru că știu că toți copiii au sufletul bun. M-am gândit de multe ori că toate petele pe care i le-am adus sufletului sunt iremediabile, că nu le mai șterge nimic - și îmi mai scapă gândul ăsta. Dar pentru ce mă pedepsesc așa? Pentru ce sunt atât de sever? Nu aș fi învățat atâta altfel...  Cumva am ajuns să mă împotmolesc atât de tare în gânduri și în trăiri, încât abia mai știu cine sunt. Mi se pare că a înflorit o superficialitate pe care nu o doresc prea mult în jurul meu. Universul meu a fost cuprins de paloare, m-am ancorat prea mult în lumesc  și pare că abia mai zăresc urme vagi ale unui trecut glorios.
Citiți mai multe

Biserica de Lemn

-
Ai fi tu în stare să mă lași atât de dezolat? Sper că nu. Căci hora întocmită de soartă mă epuziează când și când. În special când îmi place să mă uit în depărtare. Culmea e că deși am ochelari, văd departe, puiule... * Valsăm rapid pe scenă; ne înălțăm cât mai sus. Iluzia prinde aripi încet, încet. Pe măsură ce pașii noștri se ondulează în aer, gravitația pare să-i dea drumul din ce în ce mai mult. Ajunge să atingă podeaua scenei din ce în ce mai rar. Mult mai rar ca pașii mei... Dar, deodată, lumea se rupe în două! Haosul ne propulsează aproape de Marte. Iar imaginea este terifiantă. Scena orbitează acum Universul. Valsul meu se intensifică, mă rotesc cu viteza luminii. Eu sunt lumina; sunt soarele. Pe-alocuri, mă prefac în furtună, iar uraganul meu o absoarbe pe cea care încă zboară lângă mine. Îi simt părul ud cum îmi atinge brațul. - Ce mai e acolo? și arăt către fosta planetă albastră acum sfâșiată. - O lume a formelor, îmi zice. Între timp, uraganul meu s-a uscat, căci simt cum
Citiți mai multe

Destroying this highway

-
Crede-mă că nu mai suport căldura... De fapt, nu știu ce mai suport. Mă uit la mine și chiar încep să... Știi? Mă panichez. Nu îmi vine să cred cât de mulți ani au trecut; mă compar și observ cât de diferit sunt. Nu mai înțeleg nimic: se presupunea că mă maturizez și că toată „maturizarea” asta înseamnă înțelepciune și că voi învăța să trăiesc. Asta înțelegeam eu. Și știu cum eram atunci și cum sunt acum . Dacă mai sunt ceva. Am nevoie de toamna mea. De noiembrie, fulgere, ploi fără oprire și apoi tunetele... Îmi vreau toamna înapoi. Vreau să mă joc și să mă înec în emoții, singurătate; emoții. Vreau al naibii de mult să mă trezesc din toată porcăria asta de „maturitate”. Vreau să rămân copil și să fiu așa cum eram eu tot timpul. ...e genial atunci când sunt inconștient, dar naiv! E genial să fiu cu mintea prin alte părți și să visez cu ochii deschiși și să-mi dau seama cum trăiesc totul. Mi-e atât de dor de toamnă și de ...acasă. De mine. Iar după toamnă va veni iarna! Nu îți
Citiți mai multe