Lumière

Am avut atât de multă încredere în tine! Sunt furios, să știi. Voi face tot ce îmi stă în putință să te distrug! Mi-ai furat ani din viață, aș putea spune... Până și doi ani sunt mulți! Iar perseverența ta... Continui și continui și continui! Ce câștigi tu din asta? Ți-am spus, te voi distruge. Dar înainte voi avea grijă să îți fur norocul, nu vei mai avea nevoie de el. Inspirație nu ai avut vreodată și nici stări frumoase și clar văd că scopul tău a fost ...nimic! Mă obosești al naibii de mult și din cauza ta sunt lăsat tot timpul pe dinafară și mă simt cum mă simt! Nu știu cum de s-a întâmplat să preiei controlul asupra mea. Habar nu am. Am avut câteva momente de luciditate de-a lungul perioadei ăsteia lungi, dar ai fost mereu acolo să te asiguri că nu mă îndepărtez de tine.

Vreau liniște să pot să fac ce știu eu să fac. Trebuie să mă întorc, am lipsit mult. Și tu ești în plus, zău! Puterea ta asupra mea... ei bine, curând știu sigur că te voi alunga de tot.

Destroying this highway

Crede-mă că nu mai suport căldura... De fapt, nu știu ce mai suport.

Mă uit la mine și chiar încep să... Știi? Mă panichez. Nu îmi vine să cred cât de mulți ani au trecut; mă compar și observ cât de diferit sunt. Nu mai înțeleg nimic: se presupunea că mă maturizez și că toată „maturizarea” asta înseamnă înțelepciune și că voi învăța să trăiesc. Asta înțelegeam eu. Și știu cum eram atunci și cum sunt acum. Dacă mai sunt ceva.

Am nevoie de toamna mea. De noiembrie, fulgere, ploi fără oprire și apoi tunetele... Îmi vreau toamna înapoi. Vreau să mă joc și să mă înec în emoții, singurătate; emoții. Vreau al naibii de mult să mă trezesc din toată porcăria asta de „maturitate”. Vreau să rămân copil și să fiu așa cum eram eu tot timpul.
...e genial atunci când sunt inconștient, dar naiv! E genial să fiu cu mintea prin alte părți și să visez cu ochii deschiși și să-mi dau seama cum trăiesc totul. Mi-e atât de dor de toamnă și de ...acasă. De mine. Iar după toamnă va veni iarna!
Nu îți doresc să știi cum e să nu ai bolovani pe piept!

Am nevoie să zbor printre planete și din când în când să mă opresc într-o seară de decembrie cu zăpadă și liniște și muzică. Iar acum îmi vin în minte imaginile regatului meu... Știi despre ce vorbesc?

Și înțeleg și mai puțin din toată viața asta când îmi dau seama că toate luptele mele au fost degeaba, că părerile și percepțiile mele sunt complete eronate. Am ajuns constant în momentele alea oribile în care nu am știut ce trebuie să mai fac. Și imediat concluzia că eu ...sunt altcineva. Unde este copilul care își dorea să ajungă cândva în Siberia, care își dorea să învețe franceză atât de mult!, care citea, era narcisist și avea o grămadă de idei geniale? Unde?

Dă-mi toată agitația ta, vorbește-mi! Și apoi lasă-mă singur, să mă plimb și să mă holbez la ninsoare. Trimite-mă într-un oraș departe, singur, să te cunosc și după lasă-mă să mă întorc. La fel de singur. Să îmi fac griji și să gândesc mult, să mă întreb despre tine. Spune-mi „copile” și fă-mă să mă panichez și să am atât de multe de zis...

XX: Proiectul 667

Tot timpul am încercat să construiesc un testament scris sau să îmi reînnoiesc acel „despre mine”. Nu am găsit inspirația de cele mai multe dăți ori răbdarea, care e foarte importantă pentru mine - rar o găsesc... Sau când le găseam pe amândouă și îmi făceam timp ajungeam la concluzia că aș greși scriind așa ceva din mai multe motive destul de simple: nu vor păstra o actualitate, tot timpul voi mai găsi ceva de adăugat, șamd. Dar dacă nu acum, când? Chiar acum se întâmpla un lucru nu măreț și cât se poate de lipsit de importanță, dar știindu-mă aici mă face să tresar.

Poate că ce am scris eu de-a lungul timpului chiar a fost lipsit de sens sau a sunat urât sau neinteresant. M-am străduit și vreau să cred că am potențial și aș putea să fac ceva mare și frumos. E mult până acolo, foarte mult... Nu am mai citit de secole și mai există și alte probleme pe care nu reușesc deocamdată să le depășesc. Probleme e mult spus, dar timpul mi se pare că se încadrează perfect în categoria asta. Din proiectul 667 rămân cu certitudinea că tot ce am scris a fost chiar ce am crezut în momentul respectiv. Și poate fluența limbajului. Hmm, mi-am adus aminte de ceva... Poate chiar cea mai twisted întâmplare. Știu că am scris pe undeva totul, dar din păcate nu găsesc. S-a întâmplat pe 22 august acum câțiva ani. Am rămas cu o mare parte din poveste în minte, totuși (și probabil că voi rămâne în continuare). Pe scurt, a fost o seară foarte ciudată - mă întorceam din București cu trenul și nu eram singur în compartiment... La început am fost foarte sceptic în ce privește grupul ăla (format, de altfel, din 4 persoane care se întreceau în ciudățenile lor obscure și vulgare), apoi le-am intrat oarecum în joc. Una într-alta, una dintre femei a citit ce aveam eu la mine (obișnuiam să îmi iau după mine lucrările). Mi-a spus să nu fac prostia să renunț la scris; mi-a spus că povestea mea va fi tristă pentru că sunt... așa cum sunt eu. Se baza pe faptul că ...eu și ea semănăm. Nu știu câtă dreptate a avut sau va avea, dar îi înțeleg punctul de vedere. Și nu de puține ori m-a făcut să îi dau dreptate. Uneori nu mă întristează ideea de singurătate. Presupun că aș deveni productiv. Însă mă doare atât de tare atunci când ...nu se întâmplă nimic! Am nevoie de sentimente și emoții în valuri. Am nevoie de inspirație și am nevoie să scriu. A fost perioada asta lungă în care ce am scris a fost aiurea, repetitiv și haotic. Sau așa am simțit eu. Am avut frânturi de poveste în ultimii doi ani și psihic am ajuns într-o groapă foarte adâncă. Uneori mai ies, sau mai văd lumina, nu știu exact cum stă treaba. Dar tot acolo sunt. Și cred că trebuie neapărat să recitesc tot ce am scris aici. Din când în când mai dau peste niște idei geniale și uit că eu sunt autorul lor... sunt culmea.

Nu știu cât voi mai scrie aici. Nu știu, în general, dacă voi mai scrie. Nu știu dacă m-aș putea abține. Proiectul 667... ei bine, are adunată toată perioada asta frumoasă. Cea mai frumoasă! Peste care am încercat și încerc să trec cumva. ...scriind, da. Vreau să fac o poveste a lui 667, a regatului pe care l-am avut aici. Regatul meu genial care, ceva din mine spune că trebuie să rămână istorie. Probabil a fost doar un capitol. Îmi place să închei povești :). Și îmi place să le readuc după un timp la viață.

Cu certitudine îți spun asta, draga mea C., pe tine nu te voi uita niciodată, căci tu ești în spatele acestui proiect 667.

Povestea lui 667 - Prolog: „Gathering Dust”

Unde vrei să ajungi, copile? Ce vrei să te faci tu când vei fi mare?

Nu îndrăzni să zâmbești! Ai atâtea de făcut și tu...!? Unde te rătăcești așa? Haide, vorbește cu mine. Aștept, aștept, aștept...

Mă amuzi. Uită-te la tine, ești patetic! Nu înțelegi ce trebuie să faci? Ți-am explicat de atâtea ori. Și nu doar eu! Iar tu ai promis... Ai promis că o să faci să îți fie bine. Știi, sunt curios cât control mai ai asupra ta. Toți suntem curioși! Am observat cum îți tremură mâinile... Am observat cum privirea ta stă doar în podea, cum încerci umil să ne convingi pe noi toți, inclusiv pe tine, că ești pe drumul cel bun. Mă faci să râd atât de tare, copile! Cât mai reziști tu?

Adu-ți aminte de tine. De drumurile tale... pe unde le făceai și cum! A fost o vreme când chiar erai tu. Ai avut forța să fii mai sus decât noi toți și știi ce e și mai amuzant? Că tu singur ai plecat de-acolo. Singur! Ai îndurat perfect sute de duminici triste. Te-au călcat în picioare fauni, zei, tărâmuri. Măcar fii mândru de tine! Ești cât se poate de distrus, dar nu uita cine ai fost - e tot ce ți-a mai rămas. Altfel, vei muri. Vei muri, copile!

...nu pot să cred cât de multe ai uitat, să știi. Nu pot să cred că ai uitat de iluzii, de Neverland, diavoli și toți cu cei ce te-ai luptat și habar nu ai cum îți sticleau ochii atunci! Mai ții minte când te înstrăinai și acasă era ultimul loc unde voiai să mai ajungi? Eu da... Și poate că trebuie să îți readuci aminte TOT dacă vrei să te trezești. Trebuie să te trezești, copilul meu. Trebuie să te trezești. Trebuie!

Locul tău este departe de aici. Găsește-ți paltonul și ia-l pe tine. Undeva, cândva, ești așteptat pe un pod în Lyon...

Trebuie să te trezești. Regatul tău arde...

Raudt og Svart

Nu îmi dau seama cum trece timpul pe lângă mine. Și toată iluzia aia cum că aș fi nemuritor a început demult să se clatine. Observ tot mai multe neînțelegeri în mintea mea, îmi dau seama cum ar trebui să funcționeze totul, însă încă mă gândesc la asta ca la viitor și nu prezent. Mă doare, într-un mod metaforic, căci îmi pare să fiu lipsit de sentimente, că am scris despre asta foarte mult, mai ales în ultima vreme! Și mai observ în mine că mă transform încet în cel pe care îl detestam, acel tip de creatură. Încep să uit de mine. Nu mai am zâmbet. Cresc și cred că asta e una dintre perioadele în care nu aș avea voie să uit cine sunt eu. Și nu înțeleg de ce fac asta... Nu înțeleg de ce nu mai cred că sunt un supererou sau de ce continui să reacționez stupid în fața unor situații stupide. Nici nu știu de ce mai am nevoie; mă simt debusolat rău, cu toate că am avut rareori momente în care puteam să respir normal - și eu naiv să cred că am scăpat! Nu înțeleg unde este toată motivația mea, toată ambiția să mă duc pe mine la capăt. E atât de ușor să spun „next time”... Vorbesc despre gusturi și o dau în elitism atunci când sunt contrazis.

Îmi displace teribilimul. Am spus-o, o spun și o voi repeta. Știi, devin irascibil de fiecare dată când le aud, le văd! Și, la fel, mă irită când le aud ideile preconcepute. Ei, atotștiutorii! ... dar eu le am pe ale mele și mă transform în cel mai penibil eu pe care l-am avut în grijă. Ce vorbesc? Nu îmi mai place nimic și habar nu am ce trebuie să fac. Toată situația îmi dă impresia că m-am transformat în ceva așa cum e tot poporul român - inapt să pornească o revoluție, un război.. Să am nevoie de o flacără? Cu ce naiba m-ar ajuta? Vreau un tsumani de emoții acum, peste mine. Să mă simt măcar năucit de ele și să scriu romane, căci am nevoie de asta.

...într-un colț modest și înnorat al lumii, unde liniștea nu își face de cap.

Reality Dream IV - Doruri

Indiferent de impresia pe care ți-am lăsat-o ție, eu am scris doar pentru mine. Și atât.

Sunt ...obosit. Gândurile mele se prostesc tot mai des și corpul meu se comportă pe măsură. Ajung mereu la aceleași concluzii făcând analize, retrospective și tot duimul de porcării inutile care îmi dau impresia că mă ajută sau schimbă cu ceva. Dar maschez cum pot mai bine luptele și slăbiciunile „de după cortină”. Mă uimesc de criticismul pe care l-am căpătat. Eram așa, dar... nu îmi face bine. Nu cum e el acum.

Sunt atât de multe de discutat, căci nici nu știu de unde să mai încep. Când merg spre casă - de obicei - realizez un „scenariu” în jurul căruia să se învârtă următoarea poveste genială pe care o voi scrie, dar se întâmplă atât de multe cu mine încât mă pierd. Când ajung, uit până și de mine. E urât, așa-i? Acum două seri am încercat să-i impun minții mele să se reseteze... sau măcar să se dea înapoi cu vreo 4-5 ani. Era vremea în care știam puține și îmi doream puține, dar făceam eu în așa fel încât dădeam pe-afară de dorințe împlinite. Știi, nu îmi place să fiu subestimat - chiar dacă persoana care greșește în așa manieră este, poate, neinteresantă. Nu știu de ce mi se întâmplă asta. Și nu îmi pot stăpâni reacțiile. M-am blocat!? Și iarăși uit de unde plec și simt că încep să devin penibil. ...ca ăia care scriu despre întâmplările lor neinteresante și ciudate.

Nu se presupunea că suntem într-o evoluție măcar constantă? Adică, eu nu mă așteptam să ...mi-e greu să spun... uite: regresez! Și mda, nu mă așteptam să regresez și acum sunt agitat, vreau să mă regăsesc. Într-o zi am fost invincibil, dar acum sunt atât de așa-cum-nu-îmi-doream-vreodată-să-(mai)-fiu! Poate că am ajuns în punctul ăsta din neatenție sau vreo pasă proastă într-o zi de duminică, așteptând neputincios să înceapă școala, și am dat din brațe prin apa asta neagră mai mult decât ar fi trebuit și m-am... rătăcit. Sunt sigur că mă învârt în jurul unui răspuns banal. Dar eu gândesc atât de pe lângă... Doar dacă m-aș cunoaște mai bine. Doar dacă aș începe să citesc și o carte bună, așa cum îmi place mie și cum nu am mai făcut de secole. Doar dacă nu mi-aș pierde timpul sau pe mine în fleacuri. Și e un cerc vicios la mijloc. Sau un carusel. Se învărte aici, lângă mine, și nu știu când ar trebui să sar în el. Am nevoie de stâlpii mei care m-au susținut cu mare amabilitate și pe care i-am părăsit eu de bună voie. Știi ce mă irită cel mai tare? Faptul că toată starea asta pe care o am mi se pare nepotrivită aici, acum! Nu am nici două decenii și mă simt obosit, cu mintea deja în altă parte, de parcă am nevoie de „aer curat”. Apoi, după câteva secunde încep să îmi amintesc că am încercat tot timpul să îmi țin capul pe umeri, indiferent de situație, cu toate că nu de puține ori mi-am dorit să mă pierd printre niște idei și acțiuni teribilisto-adolescentine. Iar când am făcut-o m-am simțit atât de vinovat încât mi-am jurat că nu voi mai călca pe acele tărâmuri vreodată. Și da, mă irită că gândesc așa. Sunt un copil și vreau să rămân așa; nu îmi place maturitatea asta serioasă pe care o adopt uneori, dar mi se pare fancy și mie îmi place fancy. Știu și eu ce mi se întâmplă, se vede de la o poștă - maturizarea asta falsă -, dar eu sunt încăpățânat și cum am zis și mai înainte, pierdut. Pierdut printr-o mare neagră, murdară, printre un amestec de principii și valori, neavând nici cea mai mică idee legată de construirea mea pe bune, printre disperări ale unor dorințe vechi și ce refuză să mi se îndeplinească, printre nesimțiții din mintea mea ce nu mă ascultă, printre neuronii buimaci care nu mai știu când să își schimbe potențialul, printre gânduri colorate ce nu mai stau să fie aranjate și creează curcubeie, printre oboseli nejustificate și clipe (pe)trecute în fața unor...

Sunt curios când și cum voi reuși! Va fi ceva acolo cândva! ...crezi că sunt doar speranța cu optimismul meu acolo? Eh, știu eu ce știu.

Goodbye, Milky Way!

Lumea pe care am părăsit-o de curând nu era pentru mine. Cel puțin așa continui să susțin. Iar din acel moment am refuzat să le vorbesc despre ce am făcut. Am ținut totul pentru mine, în mine. E cel mai bine așa, zic eu. Am obosit să explic. Deja știu cum ar putea reacționa: unii ar aproba, alții ar încerca să mă convingă că există alternative. În final vreau să fiu eu mulțumit, să știu că nu s-a mai scurs o viață fără să termin ce am de terminat.

*

Lucrurile scăpaseră de sub control. Sau, uite, poate nici nu a existat așa ceva în adevăratul sens al cuvântului. Bestiile, în mintea mea, au devenit din ce în ce mai ostile și haotice, din ce în ce mai înfometate. Au dobândit un fel de teribilism continuu. Imaginează-ți că pentru aceste creaturi, scopul vieții a devenit construirea altor realități ciudate și distrugerea celei adevărate, adică singura care ar putea conta în mințile noastre limitate. Apoi, până la apariția infinitului de profeții, profeți, idei, universuri fumate, băute, scrise, cântate sau visate a mai fost un singur pas. Și cea mai mare problemă e ca fiecare era egoist, iar lumile individuale. Ce era real a devenit ireal, urât și plictisitor.

*

Pămîntul și-a făcut treaba; alte galaxii au fost mai prietenoase și se va păstra regula, sunt sigur. Oriunde e mai bine ca pe Pămînt. Problema mea este că mi-am însușit slăbiciunea asta de a nu mă putea despărți de chestii. Îmi este ușor să mă tot teleportez, că doar e aiurea să stai într-un singur loc prea mult timp. Dar obișnuiesc să mă întorc des. Chiar și pentru câteva clipe, dar mă întorc. Trecutul tinde să pară simpatic odată ce a devenit trecut. Viitorul e și el palpitant, însă niciodată melancolic.

Drum bun!