Anima (I)

Astăzi sunt realist. La noapte voi la fel.

Astăzi sunt pe Pământ. Și nu, nu e trist! Aș fi fost și eu tentat să spun așa. Dar nu. Astăzi încerc să fiu mai bine. Să fiu mai bun. Cred că este vorba despre maturizarea așa cum o văd eu acum. Sau de optimism. Sau amândouă. Maturizare așa cum o văd eu... Nu te lăsa păcălit de variabile! Și citește încet! Strici farmecul cu rapiditatea ta. Oh, da... mă joc cu ce apuc! Cuvinte, muzică, viață, copilării... Citește și mai încet!

Sunt conștient că nimic din tot ce fac și ce gândesc nu va rămâne. Cronos, detestabilul, are grijă să șteargă tot. Și chiar și așa, nu mă împiedică nimic să am momentele mele de visare și entuziasm. Sunt atât de egoist încât pot să trec peste orice demotivare divină.
Astăzi, pe Pământ, ar fi fost frumos să fie minunat. Dar nu este. Încă mi-e dificil să cred în mine și să fiu prea autoritar.

Închid ochii și sunt în București. Într-un București liber, mohorât, gri. Și plouă. Plouă rece... probabil e noiembrie. Și e post-rock-ul meu iubit în căști. Îmi simt pieptul atât de plin! Tristețea e frumoasă din când în când.

Astăzi, pe Pământ, mi-am oprit regretele. De ce să am regrete? Într-un Big-Bang precedent aș fi avut. O grămadă! Dar, la urma urmei, chiar am făcut ce mi-a stat în putință, nu? Și ce nu ține de mine... nu ține de mine! Reușesc încet să mă desprind de obiceiul prost de a crede că pot schimba lumea. Nu, nu, nu pot schimba lumea. Și iarăși, nu e un lucru trist. Dacă ar fi fost așa, era ca și cum m-aș fi jucat The Sims. Mi se pare mai frumos să găsesc lucruri, întâmplări, oameni, persoane pe lungimea mea de undă. Și așa e natural. Ar fi. Diversitatea și diferențele sunt frumoase. Hmm, îmi place de mine când gândesc așa. Și nici măcar nu sunt convins că aș vrea să fiu astfel constant, permanent. Căci de cealalta parte a universului sunt eu, iritat de ipocrizii, subtilități care fac doar să treacă timp și energie aiurea. Deranjat de iresponsabilitate, rânjesc în fața celorlalți cu ochii însetați de o victorie amară. O victorie pe care aș fi preferat să nu o am. De atât de multe ori! Dar îmi da inspirație, îmi zic. Iar poate într-o zi, voi scrie cărți. La ce bune? Acele victorii mă înfrâng până și pe mine.
Poate că peste mulți ani mă vor decora.

Mountain Tops

Getting away, there is a new story ahead.

Și am pornit cu doleanța de a-mi crea un fel de Redemption. Muzică și tren, plus culoarea aia genială a cerului - albastrul de dimineață. Așa se numește el! E dimineață, da... apoi vine Bucureștiul. Și iarăși muzică. Incredibil de influențabil, dragul de București.

Da, presupun că e corect Redemption. Frumos scop.

Am învățat să ascult muzica mai bine. Învăț asta probabil cu fiecare concert, cu vizitele mele în București, cu mintea mea pierdută, cu orice respirație greoaie... cu toate momentele care mă fac să respir mai greu, să-mi fixez mai bine amintirea. Vreau să țin minte cât pot de mult din starea asta - nodul imens din gât, dar mai ales bolovanul de pe piept. Imaginează-ți doar că e un bolovan plăcut. La urma urmei, consider că dacă rămân cu asta... eh, ar fi un fel de resetare a tuturor principiilor. În caz contrar, muzica își schimbă rolul într-un mod fundamental. Căci treptat, mica mea experiență, dar în special nodul și bolovanul, ajung să definească în sine ceva ce aș putea numi fundație a zgârie-norului pe care mi-l creez. Cred că îmi doresc asta... Mie mi se pare o fundație stabilă! Probabil creația va fi gri. Sau colorată. Sau amândouă - dar fără oscilații! Singura posibilitate este să existe concomitent. Dificil? Niciodată.

*

Îmi place mult gustul pe care mi-l lasă vinul. Și Bucureștiul. Iar împreună îmi sunt... ah! Și Dandy Warhols - Hells Bells. Sau un Detective Privee.

Îmi place mult Bucureștiul. Astăzi a fost liber, rece și frumos; aș îndrăzni să spun melancolic, cum îmi place mie. Iar el e capabil să îmi lase și bolovanul. Bolovanul de București.

Vezi tu, pentru mine frumosul nu se rezumă la energie. Frumosul e și el trist din când în când.

*

Hmm, probabil aș ajunge să fiu de acord cu orice dispariție de-a mea. Voi călători alene, voi descoperi munți și voi acoperi galaxii. Mă transform într-un outsider al lumii mele și mă adâncesc din ce în ce mai tare în ce se presupune a fi lume necunoscută. Poate ajung să o cunosc. Iar OZN-uri nu există! De fapt, nu există viață deloc. Aici, copii, am asteroizi, stele, munți, comete, awesomeness și, mai apoi, orice îmi trece prin minte. Ce vine după... Ce vine după nu contează acum; ne vom ocupa atunci de asta.

*

Probabil că dacă aș fi locuit în București, aș fi fost și eu nedezlipit de o carte cât aș sta în metrou. Îmi place să îi văd așa - pierduți în cărți, discuții, tablete sau telefoane, gânduri și rareori în muzică. Sunt interesanți și atât de distanți! Și diversificați. Nu m-am simțit judecat când femeia creață și roșcată cu palton portocaliu mi-a descoperit privirea. Se uita ca și cum mă înțelegea. Iar loialitatea ei față de mine a fost copleșitoare - puteam să jur că nu se va întoarce. Palma stângă pusă pe omoplat...

Oamenii sunt interesanți.

*

Orice îți trece prin minte, eu plutesc. Crede-mă pe cuvânt!

Cosy

În sesiune am învățat că optimismul poate fi direct proporțional cu numărul de căni de cafea băute. Iar acum sunt plin de optimism. Nu mă mai sperie infinitul de subsubsubramuri ale nervilor sau arterelor și nici tracturile talamice. Din păcate... probabil voi pica, din nou. Și sunt optimist, la modul că (sadic, știu!) aș prefera să dau în toamnă știind că o să știu totul bine, dar îmi creez un fel de misiune imposibilă, având în vedere că nu o să fie singura materie. Plus că la fel am gândit și în anul trecut și am gândit așa degeaba. Dar, desigur, de data asta o să fie diferit. Îmi place sistemul nervos și îmi place să știu. Îmi place mult să știu și să iau examenul pe considerentul ăsta, nu pe baza norocului. Nu aici; am motivele mele. Doar că am fost copil până de curând și, mna, în fiecare clipă realizez câte ceva nou. Mai ales în sesiune... Este vorba de priorități. Și nu voi înceta niciodată să mă pun pe primul loc.

Și ciudat este că în ultimele luni scriu cu așa mare ușurință! Sper să nu dispară starea asta - în ciuda oscilațiilor imense, am tot prins momente frumoase și cosy. Îmi place să fie cosy, poate cel mai mult.

86

Aș vrea să pot plânge. Pentru că doare.

Uite-ți, copile, valul pe care l-ai vrut. Îți place? E așa cum ți-ai imaginat? Simți bolovanul de pe piept cum te-apasă și o tot face? Zi-mi ce mai simți... Sau nu ai glas?

...doare. Totul. Și fizic și psihic. Now what? Zău, acum ce o să fie? O să mai fie ceva? De ce e atât de... straniu? Credeam că o să am puterea de a scrie. Dar nu mai am putere deloc. Stau și mă holbez în fața monitorului și... atât. Îmi pare rău, probabil voi ceda sub presiunea haosului. Am dat drumul la robinet.

Instrumental II (High Hopes)

Încerc să stau treaz - am eu impresia că acum corpul meu se descurcă mai bine astfel. Că dacă dorm, mi-ar fi mai rău. Se comportă ciudat. Mă străduiesc să nu bag în seamă mahmureala care parcă-mi dă târcoale și chiar vreau să uit că iarăși am scrâșnit din dinți și că încă mă doare. Poate rămân fără dinți.

Iar mai mult decât toate, încerc să nu bag de seamă că 2012 nu mai există. Îmi pare rău de 2013, e atât de neînsemnat! Plin de resemnare, dezamăgire; e doar un an, câteva cifre înșirate. 2013 e foarte, foarte previzibil. Și ca un fel de rebound... ceva. Anul care tocmai a trecut s-a bucurat de prea multă atenție și le-a furat asta celor care urmează. Va fi tare liniște o perioadă.

Pentru prima dată în mult timp, încep să cred că sunt dezinteresat de viitor. Poate e doar acum. Eh, știu cât de imprevizibile îmi sunt oscilațiile, așa că nu mă mai arunc să promit, să zic, să bag mâna în foc - un lucru bun și interesant pe care mi l-am însușit în anul ăsta ce a trecut. Măcar teoretic, practica vine de la sine. Mda, zău că nu îmi pasă de regrete acum, de victime colaterale. Ar trebui să-mi pese, nu? Cu toate astea, încă mă simt blocat când știu că trebuie să fac alegeri. ...să încep să adopt atitudinea pe care o vânez de prea mult timp. Dar... mă simt vinovat pentru orice aș face. Nu pot să scot sentimentul ăsta din mine. Și este amuzant faptul că eu chiar am crezut despre mine că îmi place noul. Eventual, dacă există un nou previzibil. Altfel, nu-mi plac riscurile deloc când știu că nu există certitudinea siguranței mele. Sunt patologic de egoist în situațiile astea. Trebuie să îmi iau cumva inima în dinți și să, nu știu, mă cunosc.

Iar teleportările mele printre, între, dintre stări nu mă ajută absolut deloc. Cum să mă pot hotărî când nici nu apuc să mă lămuresc cu ce am prin minte, că imediat simt ceva... opus. Mi-aș dori să pot fi furios pentru mai mult timp, măcar așa n-aș sta prea mult pe gânduri. Fuck it!

*

Sper să mă apropii cât mai mult și cât mai repede de eu, de potențialul eu, de proiectele pe care le am în cap, de vise... All in all, 2012 a fost messed up - m-am exploatat în feluri sadice. Mi-aș găsi scuze, dar cred că aș fi patetic. Și știu că nu sunt așa cum, ironic vorbind, am (?)încercat să-mi dovedesc. Habar nu am ce căcat am făcut.

Gata, nu mai vreau să fug de responsabilitate.

Randomness

Orice ajung să scriu...

Planetă.

Epsilon Eridani.

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor.

Low self-control.

2012.

Povestea unui simbol.

Obsesie.

Evadare.

Very low self-control.

Bass.

Moarte stranie.

Regat arzând.

Gap.

Geneză.

Iubesc.

Operă.

Al treisprezecelea soare.

Masca.

Iarbă.

Trei părți.

Vin roșu.

19, 21, 13, 14, 5, 6.

Dans.

Schimbare.

Stele.

Zeu.

Albastru.

Zeu albastru.

Regat.

Zeu astronaut.

Pace.

Auschwitz.

Zeu negru.

Instrumental.

Pereți albi.

Dragon.

Chibrit.

Gaură neagră.

Și foc.

Zece etaje.

Lung.

Ceață deasă.

Crivăț.

Pădure.

Rusia.

Depth.

Noi, cei care locuim...

Sunet.

Constelații.

Australia. Atlantida.

Drum.

O lume la picioare.

Băț și bețe.

Bere nefiltrată.

Alune.

Călăuză.

Fum.

Alternativ Quartet.

Cetate.

Finlandeză.

Pierdere.

Leacuri.

Nebunie.

Plumb.

Înțelegere.

Karma.

Pian.

Cântare.

Straniu.

Vieți paralele.

Iubire.

Căldură.

Amețeală.

Alegeri.

Holocaust.

Bere limitată.

667.

Versuri.

Minciuni.

Motive.

Armonie.

Cheia fa și muncă.

Fantome.

Prima dată de câteva ori.

Pian, pian, pian.

Da.

Concert.

1+3+7+14, știi?

Голуби.

Energie.
Atingeri.

2013.

dream world

Am supraviețuit. Suntem încă aici... și tu, și eu.

Îmi urmează o perioadă de tranziție, întrucât Universul în care am crezut atâta timp, m-a făcut să nu mai înțeleg nimic din legile sale. Ceea ce face el mi se pare haotic, iar când una dintre acele legi îmi spune că „nimic nu este degeaba, fără rost” și nu se autorespectă, Universul își pierde sensul. E complicat și aiurea. Poate că nu voi pleca de aici. Ar însemna să te părăsesc și pe tine, să îmi părăsesc planeta. Oh, toată agitația asta mă induce într-o stare tare stranie. Haos peste tot și nu mă pot preface că nu îmi place. Chiar și așa, ajung astfel să îmi verific de două ori gândurile ce urmează să se transforme în cuvinte vorbite sau scrise, să nu cumva să întrec niște limite care m-ar băga în necunoscut complet.

Și nu te pot părăsi. Sunt mult, dar mult! prea atașat. Oh, planeta... Mă gândesc că, oricum, cel mai înțelept lucru pe care aș putea să-l fac este să las lucrurile să vină de la sine. Să nu mă mai complic cu dorințe și încercări de-ale mele (eșuate) de a face ca totul să aibă o anumită direcție. Iar asta poate că reprezintă cel mai greu lucru pe care l-aș putea face.

Poate cel mai în regulă este să fiu lovit de valuri aleatorii. Deși este o catastrofă magnifică: să știi că te îndrepți cu toată viteza spre un zid și totuși să accelerezi; să alergi către pierzanie cu zâmbetul pe buze; să aștepți, plin de curiozitate, clipa când se va alege praful de toate; este singura decepție programată, singura nenorocire previzibilă, pe care o vrei mereu și mereu (Frédéric Beigbeder). Poate cel mai în regulă este să nu mai încerc să acționez asupra ceea ce mi se întâmplă și să îmi pese câtuși de puțin ce urmează să se întâmple. Sau poate că e mai în regulă să cred că cea mai bună soluție este să-mi părăsesc acest nenorocit Univers. Dragul meu Univers, apropo... Te-am învins! Am avut dreptate până și în fața ta... Sau, știi tu, planetă frumoasă, poate că e și mai bine să îmi creez niște legi pe care să le pot încălca și să fie în continuare totul cum trebuie! Niște legi încălcabile și, nu știu. Habar nu am. Sensul lor poate fi nesimțit, aleatoriu sau inexistent. În orice caz, îmi este dificil să gândesc clar și mai mult ca sigur toate gândurile mele sunt exagerate mult. Tare mult. Norocul meu este că mă separă un fel de... граница.