Rex Koldr

Moralitatea mea își inițiază resetarea începând cu centrul acestui straniu labirint pe care astăzi îl numesc oraș. Gândurile mele ce trebuiau să fie piloni, se prăbușesc haotic și în întreaga hărmălaie există o duzină de hiene care încearcă să își construiască tronul și să își instaureze monarhia în același Regat încercat de atâtea războaie. Sângele nobil nu mai contează acum, la sfârșitul zilei important este scopul. Iar în ziua apocalipsei va rămâne scris doar numele lor.

*

Sunt înconjurat de pitici ciudați ce se plimbă pe străzi fără nerușinare, imitați de hoți de priviri cântând fără glas, dragoni scăpați de sub control ce-mi ard zidurile labirintului. Un ciclop caraghios zboară cu un monociclu și urlă după ielele care dansează haotic printre grifoni derutați. Aici sunt vârcolaci care fac luna să se transforme în lup și, rătăcit, un Cronos neliniștit așteptând actul final. Aș dori să proiectez întregul carnaval în tot universul. Aș dori să pornesc avalanșa haosului peste orașul meu gri și liniștit, iar ninsoarea să caute etericul pierdut prin imensa populație de creaturi nemaivăzute ce mărșăluiesc aleatoriu.

Ghidat de nebunia ce pune stăpânire pe mintea mea, încerc să le disting fețele tuturor ce își fac de cap și... sunt cuprins de ruine, de ritmuri tribale aritmice, de paradoxuri. Este suficient să clipesc o singură dată încât să mă teleportez pe una din orbitele inteligibile ale Planetei Albastre. Apoi alunecăm amândoi... încet, extrem de încet. Eu cânt la pian și tu mă privești. Te înalți puțin și... nu te mai lupți, cazi pradă nevoilor tale și dispari. Continui să cânt și grăbesc melodia; sincronizez fiecare măsură cu tunetele celuilalt univers de care aparțin și într-un final mă opresc – las celelalte instrumente să-și facă jocul. Mă teleportez.

*

Trag aer adânc în piept. Și trag și trag și trag și nu mă mai pot opri. Deja, după mici attosecunde, liniștea mă deranjează teribil. La fel și singurătatea. Poate că vreau ca aerul să fie rece, iar aerul rece îmi alimentează furia; doar acum. Sunt cuprins de ei și devin din ce în ce mai agitat. Furtuna de voci care îmi zbiară reguli fără sens pentru supunere mă aduc în pragul disperării și tot ce pot să fac este să te chem... Mă mai poți salva, încă. În schimb, tu chemi haosul, dar sunt suficient de viclean încât să te fur cu mine. Ne teleportăm.

*

Privește soarele! Strălucește acum pentru amândoi, iar mâine va fi cea mai ștearsă pitică albă. Ciclopul ce a continuat să zboare mă prinde din urmă și mă molipsește cu râsul său. Atât de amuzați amândoi, începem să prindem steaua în săgeți îmbibate în serul care îi va schimba culoarea. O facem albastră și pe ea, în ochii unui wendigo cvasidaltonist. Ce tragedie! Moralitatea mea continuă să se degradeze, mâncată de vasiliștii regatului meu. Îmi dau seama că aceste creaturi se răzbună. Își doresc să preia controlul acum, după ce Regatul a încetat să ardă și în puținul timp în care m-am întors să fiu copleșit de atemporalitatea în care mă aflu. Ideea de a mă face să adorm li se pare, cu siguranță, teribil de interesantă. Cronos este preocupat acum să îmi șteargă memoria. Observ cum lumea mea își pierde din sens și din coerență. Ce era Neverland fuzionează cu marele Big Bang și Everestul devine încet un imens crater.

Cu mândrie stau în picioare și mă uit în haos. Acestea sunt creațiile mele! Acestea sunt galaxiile de care refuz să mă despart! Aceștia sunt demonii mei preaiubiți!

Te iau și ne teleportăm într-o nebuloasă necunoscută.

*

Te așez pe tine la pian și îmi cânți. Până mă ajunge Cronos și aici, transformăm clipa într-o eternitate și teleportez și una din cafenelele orașului meu drag. Nu te deranjez, pentru că îmi place ce-mi creezi.

Mă uit cândva pe geam și pot observa acel teatru părăsit din altă viață. Pe aceeași scenă pe care mă înălțam își joacă piesa... oh, faunul.

Mai las să treacă două din acele secole veșnic și te invit la masă. Pocnesc din degete, astfel încât pe geam apare doar întunericul dezbrăcat și copleșit de atâtea stele și comete! Îmi cuprinzi fața între palme și îi dai voie minții mele să se oprească din rezolvarea labirintului. În timp ce mă uit în ochii tăi, aprind singura lumânare...
Ți-am promis că îți arăt colțuri necunoscute ale universului nostru. Pe coadă de cometă, cu viteza luminii, îți desenez cerul. În niciun caz sentimentele nu sunt umane, ci sunt personale.

Mă faci să tremur și să gândesc în algoritmi stângaci. Vreau să clipesc și am nevoie puțin de...
Am clipit.

*

Cu amnezie, mi-am resetat gândul și îmi reprim zânele ce se zbat căutând liniște. Aici e liniște... Te mai las pe cometă; eu, mai mult ca sigur, de fiecare dată când voi încerca să fug cu adevărat de adevăr, voi putea fi găsit în același oraș: orașul gri. La iveală voi ieși tot eu, înecat de sinceritate. La un moment dat, doar. Poate îți voi povesti! Orașul va fi întotdeauna ocrotit, până și de Cronos.
Aici ninge atât de tare! Atât de tare încât sunt șterse toate urmele ce încă nu au existat. Și tot eu mi-am evaporat acei mici intruși nomazi monarhici! Încă sunt Creatorul. Știi, acum m-am hotărât să nu existe paradoxuri. Tot ceea ce simt se împletește cumva armonios în întregul univers. În toate universurile. Desigur, nu mai există reguli... Sunt abandonat aici. Ninge! Observi cum e același peisaj pe care îl descriu de ani de zile? Mă plimb pe una din acele străzi ce prind viață doar sub rarele felinare pale. Și îmi place cum arată! Sunt singur, evident, și de undeva îndepărtat se aude muzică genială. Poate e pianul care continuă să cânte și fără noi, fără mine și fără tine. Sau restul instrumentelor. Și se potrivește teribil cu ninsoarea asta. E acea ninsoare cu fulgi imenși. Mă simt atât de straniu și... Straniu.

Koldr Ego: Salut, noiembrie! [fragment 1]

De ce? De ce nu? Și ce relevanță mai au toate întrebările!?

Anulez toate principiile lor… Ale lor – reguli create de „roboți” pentru „roboți”. Și totodată nu pot anula aceste moralități, nu pot să dărâm acești pereți și atât! Habar nu am ce presupune în realitate asta sau dacă este măcar posibilă dărâmarea. Iar în locul lor ar trebui pus altceva. Ar trebui… Dar cum pot construi eu ceva nou când nu îmi pot da seama de ce sunt și mai ales cine sunt? Nu aș rezolva nimic construind ceva nou doar presupunând! Nu ar avea nicio valoare adevărată și ar fi cam același lucru cu regulile lor. Iar în acest caz, chiar nu ar avea sens să mă dezic de regulile lor stupide și să creez ceva diferit, doar pentru a fi diferit sau a încerca. Nu mai vreau să încerc, vreau ceva permanent. Dar permanentul poate deveni atât de maleabil și… temporar! Cred.

*

Și mă întreb… dacă în marea de oameni există și ființe vii care funcționează dupa regulile lor, ce reprezintă ei? Ce îi mai deosebește? În greutatea universului pe care îl port pe umeri, merită să mă implic pentru ei? Sincer vorbind, dacă voi fi dezamăgit în vreun fel în relația cu ei, va fi doar din cauza mea, din cauza principiilor mele atât de diferite (pe care le voi avea cândva… poate). Nu ar avea nicio legătură cu ei (iar la fel și viceversa). Și ar presupune ca la un moment dat să accept regulile lor iar imediat să le și respect. Apoi mi-e teamă că acele principii ale mele ar fi anulate. Și atunci nu mai are rost să creez nimic – nu aș fi niciodată dezamăgit de mine. Oamenii sunt programați să caute siguranță.

*

Trebuie să greșesc mereu să am idei despre redresare? Şi cu cât pun mai multe întrebări, cu atât îmi dau seama mai mult haosul în care aproape mă înec.

*

Iar dacă aleg să caut sinistraţi, precum sunt eu, ce se va întâmpla cu haosul amândurora? Îmi imaginez milioane de lucruri! Îmi imaginez că totul ar deveni paradoxal... toate sentimentele amestecate și puternice, iar asta ar putea să genereze atât de multe călătorii printre galaxii – haosul ar fi normalul. Îmi place la nebunie cum sună toată instabilitatea, ca și cum e direct proporțională cu nivelul de sentimentalism entuziast pe care par să îl ador. Și evident că îmi doresc vieți paralele, deoarece în acest „setpoint” în care mă găsesc și, concomitent, sub presiunea posibilelor alegeri, am teama regretelor. Mi-e atât de teamă să fiu nevoit să îmi asum responsabilitatea pentru ce ar putea merge greșit! Iar teoretic teama asta nu are niciun sens, că doar „niciodată nu este prea târziu” – așa zic ei. Dar eu am de pregătit o adevărată luptă, iar în momentul în care am inițiat totul, nu îmi permit deloc să clachez. Dacă m-aș regăsi vulnerabil în orice moment al luptei, aș fi linșat – de către ei, de către mine și de către oricine în final. Nu numai că întreaga luptă până în acea clipă ar fi degeaba, dar eu nu m-aș putea ridica deloc. Entuziasmul s-ar pierde, încrederea s-ar pierde, eu aș muri.

...„lupta” sau „războiul”, ele de fapt nu au atât de multă relevanță față de ei, cât presupune consolidarea zidurilor mele, acestea fiind toate regulile pe care mi le-aș stabili, reguli pe care ar trebui să le respect cu strictețe. Și iată-mă căutând cum să construiesc lucruri ce se vor permanente, aflându-mă în sine într-un hău instabil al atemporalității. Mă simt incapabil.

Paradoxul (unei minți reci)

În ce loc straniu mă aflu acum? ...bombardat de vise în vise. Au nume? Și dacă da, ce nume? Vin de la sine sau va trebui să caut eu ceva neapărat? Și dacă fac asta, ajut la o viitoare destrămare a lor? Căci totul s-a dăstrâmat mai devreme sau mai târziu. Totul e temporar... Credeam cândva că poate dacă nu îi dau nume, rămâne intact. Poate este vorba doar despre o altă planetă nenumită. Și chiar și așa, oricât de impropriu, tot mă refer la ceva (de)finit. Clar mi-ar prinde bine o poveste nouă! - însă într-o dimensiune nouă, cu un Cronos diferit și un spațiu diferit, un oraș diferit, oraș străin, cu un Morfeu dulce și o lume nouă, mică și zgârcită, așa cum ne trebuie nouă. Atât de altfel încât egoismul și altruismul ne copleșesc și devin unul singur. Altfel încât creăm explozii în cascade de implozii. Altfel încât nonsensul are sens și principiile flirtează între ele.

Tu ce faci ca să fii lovit de tsunami-uri dar să fii evitat, în același timp? Cum faci față paradoxurilor? Eu îmi creez alter-ego-uri false ce se joacă tot mai mult cu mintea mea. Apoi halucinez permanent, dar temporar, într-o eternitate scurtă. Mă agăț de metafore și mă las purtat de ele către necunoscut, căci încă îmi mai place, încă mă incită.

Dar ce stindard să port? Războaiele încetează a fi războaie în momentul în care fronturile se mută opus. Apoi, pentru fiecare front apare un război nou și trecutul rămâne în trecut. ...oricât de mult mi-aș dori eu acea lume atemporală... Frontul meu se teleportează, frontul tău se teleportează.

Îmi pierd speranța că mai poate fi diferit. Există cu adevărat un război de 100 de ani care să dureze și mai mult? Aiurea spus război, m-am lăsat din nou purtat de metafore – astăzi „războiul” e sinonim cu visul, galaxia ce tocmai am descoperit-o și orașul nou pe care îl doresc – cât vor rezista ele? Cu nume, fără nume, abia ce mai contează. Există îmbrățișări ce nu devin străine la un moment dat? Există ceva ce nu se alterează? Dacă rutina ar fi alcătuită dintr-un entuziasm frumos, din surâsuri și prospețime, aș iubi-o! Mă feresc de secole să ajung să evit acele „războaie” și ar fi ciudat ca tocmai eu să...  Of, vreau să lupt, dar pentru ce? Aș vrea să treacă milioane de nopți și visul pe care îl am să îmi fie suficient! Și aș vrea să treacă milioane de plimbări pe milioanele de străzi ale orașului meu gri și să regăsesc totul la fel de frumos și la fel de interesant. Vreau milioane de paradoxuri într-unul singur! Vreau și vreau și vreau! Însă, în cele din urmă, nu pot decât să încerc să merg mai departe, dus de speranța încă vie a iluziei că într-o dimineață soarele va străluci permanent, ghidat de entuziasmul meu la fel de permanent, iar în cealaltă parte a cerului luna zâmbește (iar paradoxurile îmi vor lăsa eternitatea să devină eternă).

Editorial

Simt că astfel de postări nu își au locul în proiectul 667, că aduce aici prea mult din realitate și e un fel de poluare a mediului. Pe de altă parte, într-o manieră sau alta, aparține măcar tangențial din acest univers al meu. Dar până la o concluzie, rămâne să înscriu aici aproape tot ce se perindă prin mintea mea.

Nu am mai scris de mult așa – jurnalistic – și cum mă simt dator față de mine și cu dorința de a trage niște linii... Ei bine, am început.

Am început să cred tot mai mult că este prostesc să vorbesc despre schimbări, să le anunț eu cumva conștient, pentru că întregile dorințe și/sau nevoi se pierd scriind. Sau poate că nu este necesară o schimbare la momentul respectiv și doar de-asta nu se produce (sau nu o produc). În orice caz, în multe scrieri de-ale mele am o pasiune arzândă în a-mi imagina și apoi promite drumuri noi și decizii radicale. Poate că este adevărat că ele vin treptat și fără să-mi dau seama – le asimilez inconștient și adaptat la tot ce mi se întâmplă. Nu sunt ele atât de radicale și bruște, însă probabil sunt eficiente. „Probabil”. Cel mai esențial rămâne să-mi cunosc scopul și să am suficientă grijă să nu mă pierd pe drum; redresarea e cea mai dificilă.
Cu toate că nu mai speram în urmă cu câteva zile, am ajuns în sfârșit în punctul în care pot să mă bucur de un fresh start. S-au întâmplat o grămadă în ultimele luni și nu credeam că voi reuși să le rezolv pe toate în timp util. Dar veștile și momentele bune vin, precum și toată ideea de schimbare, nu vorbind sau scriind!
Toate întâmplările se rezumă la lucruri învățate, oricât de pozitive sau negative au fost și sunt. În primul rând, sau highlight-ul - să-i zic așa, este plecarea mea din QuantiQ. Am vorbit atât de mult despre subiectul ăsta, încât mi se pare atât de consumat! Iar cu asta a și urmat o pauză binevenită din întreaga agitație urâtă ce plutea în jurul situației. În niciun caz nu renunț la cântat – profit de timpul și liniștea pe care le am acum și vreau să evoluez. Știu sigur că în orice proiect m-aș implica de acum înainte, o voi face acolo unde vor fi persoane (și nu oameni) – prietenia contează înainte de toate în asemenea lucruri (și chiar am observat de-a lungul timpului ce înseamnă să lucrez cu persoane cu care rezonez și având respectul reciproc pe primul loc). Altfel, e doar o pierdere de timp (și idei, energie, entuziasm, motivație, șamd.) - am observat de-a lungul timpului diferențele. Și că am ajuns să scriu despre așa ceva – poate reprezintă cea mai mare schimbare din capul meu: ideea de persoană vs. om. Cu toate că atunci când am auzit asta prima dată din gura unui prieten drag, nu am înțeles prea bine. Apoi, coincidență sau nu, am început să fiu (prea) atent la om, la ce se întâmplă în jurul meu, acțiunile lor, comportmentul... Iar concluzia la care am ajuns nu cred că e greu de ghicit. Deși aveam de dinainte noțiunea de lumea mea și lumea lor și aveam grijă să nu fac comparații nepotrivite și eram indiferent, recent am început să simt cum ia amploare o mică latură a mea... mizantropă. Vreau să o analizez și vreau să scriu despre tot ce găsesc în jurul său. Poate o nouă (mini)carte, o nouă etapă a eului – a universului meu, a proiectului 667. Și iarăși, noțiunea de om am transformat-o într-o variabilă și poate că nu e cinstit, dar are sens. Logic, definim normal ce este al majorității... Iar în acest caz, prefer să nu fiu confundat în acea lume plină de ipocrizie, nesimțire, aroganță stupidă, invidie și altele. În paralel, există persoanele. Ele sunt lângă mine. Iar dacă la început mă simțeam puțin vinovat de categorisirea asta, acum nu îmi mai condamn deloc acest mic elitism. Și nu are deloc legătură cu narcisismul! Nu știu cum să explic mai bine... Consider că sunt centrul lumii mele și aici se oprește egocentrismul meu – că doar sunt personajul principal al vieții mele. Ar fi multe de zis pe teama asta și mă opresc aici. Revenind, voi avea grijă cu cine mă voi implica în următoarele proiecte. E vorba de artă și mercenarismul mi se pare cam penibil aici. Așa cred eu.

             Vreau să scriu din ce în ce mai mult! Am o perioadă în care am un spirit jurnalistic foarte entuziast și sper să apuc să fac ceva până nu dispare (complet). Pe lânga asta, chiar vreau să scriu o nouă carte, cu toate că sper să fie puțin mai mare! Precedenta, Istoria Planetei Albastre, e micuță dar plină! Eu o numesc minipseudocarte. Am scris-o aproape acum un an și de câteva luni tot încerc să o editez, să o fac publicabilă. Chiar dacă inițial am zis că o las așa, nu mă ating de ea pentru că ar fi aiurea să încerc să editez o parte din viața mea, din trecutul meu, am dezvoltat un întreg concept – face parte dintr-un proiect mai mare – iar în acest caz, am vrut să mă întorc asupra micului volum. Într-un fel mă aflu într-o ipostază aiurea: e greu să editez ceva ce face parte dintr-un alt eu, pentru că încerc să pășesc subtil printre rânduri și să nu alterez în vreun fel tot ce am vrut să transmit. Deocamdată asta vreau acum, viitorul îmi pare imprevizibil și cine știe ce se va întâmpla? Proiectul despre care ziceam, așa cum îl văd acum, e împărțit în mai multe etape și reprezintă dezvoltarea universului meu (complicat) – poate un fel de memorii. Prefer să vorbesc despre asta când am și ceva palpabil... De aceea am oficializat blogul și acum încep să devin comercial. Aiurea! E o mică bătălie în mintea mea pe tema asta, dar știu că mă voi putea întoarce oricând în anonimat (ca și cum aș fi pe un adevărat piedestal literar).

          Fie că e vorba de literatură, fie că e vorba de muzică (în toate sensurile ei), știu că eu nu aș putea funcționa fără vreuna din ele. Am momente în care mă rup de această parte din mine, dar doar temporar! Întotdeauna! Și știu că vor veni momente de-a lungul vieții în care mi se va părea imposibil să îmi strecor timp pentru toate plăcerile spirituale, dar mă voi lupta pentru ele. Mie mi se par esențiale! Și cel mai mult îmi doresc să nu-mi pierd niciodată entuziasmul față de ele – dacă le am pe amândouă, știu că apoi pot avea orice!

Reality Dream IX - Stop, timp!

- Ce cauți aici, Mihai?

O privesc atent. Dacă nu mi-era dor de ea, clar nu mă întorceam. Știam oricum că nu va reacționa bine, nu are niciun motiv să se bucure. Nici măcar nu sunt în prezent acum, sunt pierdut undeva în trecut, înainte ca ea să se stingă sau eu să plec – nu știu cum e corect. Trăiesc cu impresia că în acest moment aleator, singura mea grijă era ea. Ca și acum, singura mea grijă...

- Tu ai terminat toată povestea... îmi spune. A fost alegerea ta!

Mă așez lângă ea, îmi scot pachetul de țigări din buzunar și îi ofer una. Nu refuză și tot ea continuă:

- Tu nu fumezi! Serios, ce tot faci?

- Astăzi fumez! Astăzi m-am întors la tine...

- Nu mi se pare normal ce faci!

- Lasă-mă, te rog! Lasă-mă așa, măcar acum! Mă doare capul...

Se ridică din locul ei, pleacă din cameră și se întoarce repede cu o brichetă în mână. Se aruncă înapoi pe canapea și își aprinde țigara, apoi îmi întinde bricheta, fără să se uite către mine. Îmi aprind și eu țigara, mai stângaci și greoi, după care încep să tușesc. Imediat ce termin, mă privește intens și îmi face semn să îmi așez capul pe umărul ei. A înțeles...

- Simt totul atât de... altfel! Parcă îmi e din ce în ce mai greu, zău! Mă simt tot mai puțin invincibil și încep să conștientizez fiecare alegere. De oricând! De ieri, de azi, de acum zece mii de ani... Și știu că nu așa... Sau nu eram așa. Sau eram așa, dar... Căcat, nu știu! Vreau mai mult ca oricând să dispar, să fug, să mă izolez.

- Nu vrei să te izolezi... Nu ai curaj să faci asta, pentru că știi prea bine că nu e soluția potrivită. Oricum, ar fi cel mai ușor lucru de făcut, iar tu, de când te știu, fugi de tot ce e simplu și ușor. Scutește-mă de prostiile astea în care nici tu nu crezi. Zici că cerșești atenție!

Oftez... Mai trag un fum, iarăși tușesc și sunt sigur că își dă ochii peste cap. Mai stau puțin și zic:

- Vreau să fiu productiv, să știi! Abia acum încep să realizez cât de mult trebuie să muncesc pentru idealurile care sunt atât de aproape de mine...

- Și de ce tot amâni acel mâine? De fapt, de ce tot amâni acel acum? Poate ar trebui să duci toată chestia asta cu atemporalitatea în prezent... Dă-l naibii de trecut, dă-mă naibii pe mine și dă naibii și tot viitorul. Nu ai înțeles până acum că dacă ni se vor mai încrucișa drumurile, va fi natural? Și dacă nu, înseamnă că eu mi-am făcut treaba. ...fata ce stă tot timpul pe canapea și fumează. Aici nu te înțeleg, nu ți-au plăcut niciodată femeile care fumează! Dar ești un ciudat, așa că... revenind, nu-ți mai proiecta țelurile, planurile și ideile în viitor și nu mai căuta refugiu în trecut, pentru că te încetinești singur. Ai multe de făcut acum! Îți dau voie să îți dai voie să te lași purtat de valuri, căci direcția o știi și tu și timpul ține cu tine. Doar astăzi. Hai, ridică-te!

Zâmbesc cu jumătate din mine, pentru că știu cumva că trebuia să aud asta din gura ei. Dar... Închid ochii. Tot ce pot să-i răspund...

- Mai lasă-mă să stau puțin, te rog!

21 de Septembrie

E straniu să mă privesc în stări cumva... deplorabile. Mă dezamăgesc și uit să învăț din greșeli... Am inerția oribilă de a-mi demonstra statistic că așa sunt eu, așa sunt ei, că am trecut de atâtea ori prin aceleași situații și de fiecare dată am procedat la fel sau cei din jurul meu, atât din lumea reală, cât și cea ireală s-au dovedit a fi... la fel - în cele din urmă. Și dacă așa e tot timpul, de ce mi-e teamă uneori de ceea ce urmează când știu sigur că în cel mai rău caz... va fi ca acum!? Am ajuns să fiu obișnuit și indiferent cu acest fel de constatări. Chiar nu știu ce mă sperie așa, pentru că durerea mea e cronică și nu vine niciodată brusc și orbește! O văd de la ani lumină și până să mă înjunghie, nu mai simt nimic.

Dar e septembrie și toamnă! Știi cât de mult înseamnă asta pentru mine? Va ploua, va fi gri, mă voi plimba și voi cânta și eventual voi zbura. Apoi va ninge... Iar cu toate acestea, o nouă oportunitate de a-mi alimenta acest loop infinit!

Dezvăluie-te, septembrie!

Koldr Ego

Vreau să vină iarna! Acolo, singurătatea mea e acasă... Printre aerul rece și liniștea perfectă. Căci bolovanul meu acolo va avea sens! Iar valurile de emoții ce mă copleșesc pot zbiera în tihnă. Dar aerul ce mă inundă... Oh! Atunci voi putea să rup complet orice încercare a lumilor de a se agăța de mine fără sens. Ce senzație poate fi mai plăcută decât cea de a zbura liber în Univers? Și poate... Da! Poate de data asta va fi măcar cumva diferit!

*

Acum, tot ce pot face este să mă legăn în hamacul din centrul labirintului meu. Sunt resemnat, descumpănit și poate la capătul puterilor. Poate... Am avut încredere și așteptări și asta m-a adus nicăieri. Poate că aceste două... defecte nu înseamnă nimic în întreaga lume a lor. De fapt, sunt convins! Am fost adoptat de către ei când nu mă știam. Apoi, m-au crescut ca pe unul de-al lor și m-au învățat regulile false care sunt atât de importante pentru ei! M-au învățat să adopt la rândul meu ipocrizia și tiparele lor fără noimă. Ei și-au atins țelul transformându-mă într-un robot standard care trăiește cu iluzia că scopul este unul bine definit. M-au făcut să cred într-un altruism fals și mai ales că deasupra mea și a tuturor există ceva mult mai important care eclipsează fiecare individ. ...și acum întreaga mea naivitate mă face să zâmbesc amar.

Probabil tot din cauza lor am ajuns să-l disprețuiesc pe Cronos, mai ales în momentele cheie. Au apărut regrete, deformări ale Universului și... Nu-i nimic! Acum încep să-l înțeleg. Acum încep să-i înțeleg pe toți! Tot acum încep să îi accept pe toți acei Mihai care există și nu există! Acum încep - de-aici, din centrul labirintului meu al cărui pelerin sunt. Aici simt totul perfect. În centrul labirintului meu m-am născut din bolovanii mei imenși ce-mi locuiesc pe piept. Cât de mult contează unitatea!

Continui să-mi scriu și să-mi creez lumea. Lumile... Iar povestea începe să devină ceva mai clară...