Primul An Postapocaliptic

Mă deranjează că de când am început să scriu acest „testament” al acestui an, am trecut prin atât de multe stări diferite... tipic mie. Prea multe stări diferite! Am fost calm și liniștit, am fost ușor agitat, am fost entuziasmat sau irascibil și nervos. La fel cum atunci când m-am apucat aveam în față un pahar cu bere... parcă! Mă irită până și memoria mea. Am mai avut căni cu ceai și momente în care nu am avut nimic. E târziu, iar eu mă încăpățânez să mai stau, să mai scriu, să mai câștig timp. Și îmi promit că mâine va fi altfel... La sfârșit, gândurile mele vor fi prea amestecate, dar încerc să mă mulțumesc cu ideea că măcar am reușit să creez ceva...

Grija mea nu ar trebui să fie sublinierea greșelilor si construirea unor statistici; eu ar trebui ca din toate episoadele repetitive să modific acele mici detalii care, la un moment dat, îmi vor schimba radical lumea. - un mic pas, o mică descoperire în acest prim an postapocaliptic. Vreau să cred au fost mai mulți pași, iar acum aș vrea să păstrez tradiția mea de a trage concluzii. ...în felul meu, zic. Am avut multe idei fugitive prin minte în ultima perioadă, iar acum habar nu mai am ce să scriu!

Deși, privind așteptările pe care le aveam față de „apocalipsă” și, mai ales, perioada postapocaliptică... nu pot zice că stau într-un loc prea favorabil. De fiecare dată am avut așteptări poate prea mari. Acum ceva timp am încercat să îmi impun să încetez să am aceste așteptări. De cele mai multe ori eram prea optimist și apoi nu era ok. Cred că dacă îmi propun doar să trăiesc momentul, este suficient, pentru că dacă nu iese bine, măcar nu am avut vreo pretenție. În general e dificil să renunți să ai așteptări, dar concluzia pe care am tras-o m-a determinat să aplic treptat această „regulă”. Partea mai dificilă este că nu am renunțat să am așteptări de la mine. E aiurea! Iar referitor la „apocalipsă”, acum nici nu mai știu concret ce voiam să reprezinte – aveam atât de multe planuri, idei, perspective și toate se legau de conceptul că există o linie pe care o trec și brusc se schimbă radical totul. Lumea mea, lumea ta, lumea lor, timpul se dilată sau nu mai există. Orice! Mintea mea născocea tot felul de planuri și dorințe. Metaforic. Cel mai ușor este să presupun că există ceva care mă schimbă pur și simplu. Ceva ce vine de la sine. Dar este o iluzie atât de falsă! Și am învățat-o. Greu. Și nu pot spune că nu mă mai neliniștește întreaga problemă a schimbării. Cumva am acceptat faptul că eu sunt responsabil de toate lucrurile pe care le fac și, în special, că sunt responsabil de ceea ce vreau eu să ajung, doar că există prea multe variabile care știu sigur că mă vor influența în definitivarea mea ca entitate și... mă sperie, mă amețește și, în final, tot ce pot să observ este că nu sunt capabil acum să procesez atât de multă informație. Iar în cele din urmă, nu mai fac nimic. Penibil, aș zice, dar nu mă condamn, îmi este justificabil. Mă îndoiesc mult de dorințele mele, pentru că de multe ori sunt dorințe puternice ce se bat cap în cap și una e mai puternică decât alta... Și, în sfârșit, mi-e teamă să aleg greșit. Îmi dau seama că toate treburile astea au dimensiuni atât de diferite acum! Viața părea mai simplă acum câțiva ani. Și așa constat că una din prioritățile mele ar fi să aduc în prezent frânturi dintr-un Mihai pierdut.

Gândesc uneori în regrete și încerc să îmi atrag atenția și să... doar să merg mai departe. Poate că nu sunt ele cine știe ce, dar mai cred că ele s-ar aduna și ar fi un obicei urât. Dar totuși există atât de multe clipe în care aș fi vrut ca mici detalii să fi arătat diferit! Iar când încerc să fiu obiectiv, îmi pot da seama că... ori eu am făcut tot ce puteam sau credeam că este în regulă, ori totul devine prea fucked up și încerc să o las baltă. ...un nou început, poate. Of, poate că dacă aș ajunge cândva să locuiesc într-un orășel nordic, să fie iarnă și cam cum e acum aici, inclusiv cana cu ceai, cel mai probabil aș ajunge să vreau altceva. Îmi aduc aminte și de orășelul francez, orășelul gri, eu plimbându-mă în acel palton negru. Nici teleportarea nu va mai face față! Cândva ziceam că totul iese așa cum trebuie să iasă, credeam cumva în destin. Acum nu știu dacă mai cred sau nu... Zic poate. Credeam că îmi învăț lecția din fiecare întâmplare fericită sau tristă, că în cele din urmă eu voi fi în regulă și să fiu fericit cu trecutul meu, pentru că așa, cu bune și cu rele, m-a determinat să fiu ceea ce sunt (și încă mă consider în direcția potrivită). Așa cum am spus, trebuie să caut prin arhivele gândurilor mele și să scot la suprafață ce îmi trebuie acum și aveam atunci.

Aș vrea să mă las purtat de intuiție și de stări/emoții/sentimente mai mult. Dar rațional! Vreau ca tot ceea ce fac să aibă un motiv și o soluție. Numărul greșelilor mi se pare că se înmulțește odată cu trecerea timpului. E greu să le opresc și nici nu mi se pare foarte productiv să încerc să le evit. Dar măcar să învăț din ele, să știu cum, de ce, pentru ce. Și mai important, am observat cât de nesincer sunt cu mine. Am observat cât de puțin mă mai apreciez și cât de puțină importanță acord lucrurilor care se întâmplă în jurul meu. Vreau ca mizantropia mea să înceteze, măcar puțin. Am nevoie de mai multă încredere în mine! Și, chiar dacă... Știi, mi-ar fi prea ușor cu acel switch despre care am tot scris – îmi imaginez cum ar fi să apăs pe un buton imaginar și să încep să scriu romane, inspirația să formeze fluvii prin mintea mea și penița stiloului să contureze absolut fiecare gând, să nu îi scape nimic. Apoi, mai apăs înca o dată pe butonul imaginar și sunt în fața unor sute de pagini citind, învățând, cu o dorință imensă de a sorbi și absorbi fiecare literă, fiecare cuvânt, ca totul să se întipărească cu cea mai mare ușurință și cu logică. Ar fi ușor. Poate prea ușor. Așa că trebuie să iau totul pe cont propriu. Să mă iau pe mine pe cont propriu și să încep să îmi creez viața pe care mi-o doresc atât de mult. E timpul perfect să încep să fac asta!

Vreau să cânt din ce în ce mai mult! Am avut nevoie de cvasipauza asta, pentru că încep să privesc cu alți ochi cele 5 corzi. Și implicit muzica... Și nu știu dacă mi-ar ajunge viața pentru câte proiecte și concerte cumva plănuite am în minte. Ar fi cazul să încep, doar am libertatea necesară. Cred că plecarea din fosta trupă a fost cel mai bun lucru care mi s-a putut întâmpla. Poate e și asta, sau poate e doar perioada care mă face să simt și să cred că totul începe să se așeze așa cum îmi este mie bine. Imediat începe un an curat! Iar aici poate este cea mai mare excepție vizavi de regrete. Văd ce se întâmplă în continuare acolo și... îmi este suficient.

Îmi este dificil să scriu despre Koldr, să îi scriu povestea în timp ce se formează. Asociez finalul povestirii cu un happy-end și asociez, la rândul său, acest happy-end cu pensionarea mea literară. Cumva are sens! Și cred că acel moment va veni într-o zi, așa ar fi bine. Iar acum mă simt cumva cu... gândurile cenzurate sau rușinate. Mă simt atât de deconectat! Oh, probabil am obosit să lupt cu sincronizări de lungimi de undă. Iar mintea mea devine încet, încet ostilă, precum atmosfera unei planete nelocuibile. Dar sigur nu e permanent! Nimic nu e permanent la mine. Aș vrea să scriu mai mult acum, să știi.

Nu îmi (mai) place să îmi fac planuri pentru ani ce urmează sau, în genere, pentru viitor. Dacă mă decid că vreau eu să iau atitudine în vreun fel, să fie din acel moment. Mă refer strict la mine, că... da, vreau să merg la cât mai multe concerte geniale!

Only the Winds

Nu știu exact unde sunt. Nu am aer și îmi este frig și mi se pare că plutesc... Observ departe planeta albastră și undeva jos, sub mine, regatul. Planeta e atât de imensă! Și departe, totodată. Realizez acum cât de puțin am explorat-o și... Mă întorc cu spatele către ea și privesc lung galaxia în care mă aflu. Înot câțiva metri prin vid.

Am atât de multe povești lăsate neterminate și atât de mult entuziasm pierdut pe parcurs! Mă simt de parcă apocalipsa nici nu a existat sau a venit într-o cu totul și cu totul altă formă, altcândva. Habar nu am... Nu mai știu nimic! Am prea multă incoerență în gânduri de o perioadă și poate că prezența mea în acest vid are scopul său. Sper ca într-o zi mă voi elibera, sper ca într-o zi vom fi raționali și emoționali și mă vei întreba tot ce trebuie să știi, căci eu îți voi răspunde. Bolovanule, întoarce-te!

Rex Koldr

Moralitatea mea își inițiază resetarea începând cu centrul acestui straniu labirint pe care astăzi îl numesc oraș. Gândurile mele ce trebuiau să fie piloni, se prăbușesc haotic și în întreaga hărmălaie există o duzină de hiene care încearcă să își construiască tronul și să își instaureze monarhia în același Regat încercat de atâtea războaie. Sângele nobil nu mai contează acum, la sfârșitul zilei important este scopul. Iar în ziua apocalipsei va rămâne scris doar numele lor.

*

Sunt înconjurat de pitici ciudați ce se plimbă pe străzi fără nerușinare, imitați de hoți de priviri cântând fără glas, dragoni scăpați de sub control ce-mi ard zidurile labirintului. Un ciclop caraghios zboară cu un monociclu și urlă după ielele care dansează haotic printre grifoni derutați. Aici sunt vârcolaci care fac luna să se transforme în lup și, rătăcit, un Cronos neliniștit așteptând actul final. Aș dori să proiectez întregul carnaval în tot universul. Aș dori să pornesc avalanșa haosului peste orașul meu gri și liniștit, iar ninsoarea să caute etericul pierdut prin imensa populație de creaturi nemaivăzute ce mărșăluiesc aleatoriu.

Ghidat de nebunia ce pune stăpânire pe mintea mea, încerc să le disting fețele tuturor ce își fac de cap și... sunt cuprins de ruine, de ritmuri tribale aritmice, de paradoxuri. Este suficient să clipesc o singură dată încât să mă teleportez pe una din orbitele inteligibile ale Planetei Albastre. Apoi alunecăm amândoi... încet, extrem de încet. Eu cânt la pian și tu mă privești. Te înalți puțin și... nu te mai lupți, cazi pradă nevoilor tale și dispari. Continui să cânt și grăbesc melodia; sincronizez fiecare măsură cu tunetele celuilalt univers de care aparțin și într-un final mă opresc – las celelalte instrumente să-și facă jocul. Mă teleportez.

*

Trag aer adânc în piept. Și trag și trag și trag și nu mă mai pot opri. Deja, după mici attosecunde, liniștea mă deranjează teribil. La fel și singurătatea. Poate că vreau ca aerul să fie rece, iar aerul rece îmi alimentează furia; doar acum. Sunt cuprins de ei și devin din ce în ce mai agitat. Furtuna de voci care îmi zbiară reguli fără sens pentru supunere mă aduc în pragul disperării și tot ce pot să fac este să te chem... Mă mai poți salva, încă. În schimb, tu chemi haosul, dar sunt suficient de viclean încât să te fur cu mine. Ne teleportăm.

*

Privește soarele! Strălucește acum pentru amândoi, iar mâine va fi cea mai ștearsă pitică albă. Ciclopul ce a continuat să zboare mă prinde din urmă și mă molipsește cu râsul său. Atât de amuzați amândoi, începem să prindem steaua în săgeți îmbibate în serul care îi va schimba culoarea. O facem albastră și pe ea, în ochii unui wendigo cvasidaltonist. Ce tragedie! Moralitatea mea continuă să se degradeze, mâncată de vasiliștii regatului meu. Îmi dau seama că aceste creaturi se răzbună. Își doresc să preia controlul acum, după ce Regatul a încetat să ardă și în puținul timp în care m-am întors să fiu copleșit de atemporalitatea în care mă aflu. Ideea de a mă face să adorm li se pare, cu siguranță, teribil de interesantă. Cronos este preocupat acum să îmi șteargă memoria. Observ cum lumea mea își pierde din sens și din coerență. Ce era Neverland fuzionează cu marele Big Bang și Everestul devine încet un imens crater.

Cu mândrie stau în picioare și mă uit în haos. Acestea sunt creațiile mele! Acestea sunt galaxiile de care refuz să mă despart! Aceștia sunt demonii mei preaiubiți!

Te iau și ne teleportăm într-o nebuloasă necunoscută.

*

Te așez pe tine la pian și îmi cânți. Până mă ajunge Cronos și aici, transformăm clipa într-o eternitate și teleportez și una din cafenelele orașului meu drag. Nu te deranjez, pentru că îmi place ce-mi creezi.

Mă uit cândva pe geam și pot observa acel teatru părăsit din altă viață. Pe aceeași scenă pe care mă înălțam își joacă piesa... oh, faunul.

Mai las să treacă două din acele secole veșnic și te invit la masă. Pocnesc din degete, astfel încât pe geam apare doar întunericul dezbrăcat și copleșit de atâtea stele și comete! Îmi cuprinzi fața între palme și îi dai voie minții mele să se oprească din rezolvarea labirintului. În timp ce mă uit în ochii tăi, aprind singura lumânare...
Ți-am promis că îți arăt colțuri necunoscute ale universului nostru. Pe coadă de cometă, cu viteza luminii, îți desenez cerul. În niciun caz sentimentele nu sunt umane, ci sunt personale.

Mă faci să tremur și să gândesc în algoritmi stângaci. Vreau să clipesc și am nevoie puțin de...
Am clipit.

*

Cu amnezie, mi-am resetat gândul și îmi reprim zânele ce se zbat căutând liniște. Aici e liniște... Te mai las pe cometă; eu, mai mult ca sigur, de fiecare dată când voi încerca să fug cu adevărat de adevăr, voi putea fi găsit în același oraș: orașul gri. La iveală voi ieși tot eu, înecat de sinceritate. La un moment dat, doar. Poate îți voi povesti! Orașul va fi întotdeauna ocrotit, până și de Cronos.
Aici ninge atât de tare! Atât de tare încât sunt șterse toate urmele ce încă nu au existat. Și tot eu mi-am evaporat acei mici intruși nomazi monarhici! Încă sunt Creatorul. Știi, acum m-am hotărât să nu existe paradoxuri. Tot ceea ce simt se împletește cumva armonios în întregul univers. În toate universurile. Desigur, nu mai există reguli... Sunt abandonat aici. Ninge! Observi cum e același peisaj pe care îl descriu de ani de zile? Mă plimb pe una din acele străzi ce prind viață doar sub rarele felinare pale. Și îmi place cum arată! Sunt singur, evident, și de undeva îndepărtat se aude muzică genială. Poate e pianul care continuă să cânte și fără noi, fără mine și fără tine. Sau restul instrumentelor. Și se potrivește teribil cu ninsoarea asta. E acea ninsoare cu fulgi imenși. Mă simt atât de straniu și... Straniu.

Koldr Ego: Salut, noiembrie! [fragment 1]

De ce? De ce nu? Și ce relevanță mai au toate întrebările!?

Anulez toate principiile lor… Ale lor – reguli create de „roboți” pentru „roboți”. Și totodată nu pot anula aceste moralități, nu pot să dărâm acești pereți și atât! Habar nu am ce presupune în realitate asta sau dacă este măcar posibilă dărâmarea. Iar în locul lor ar trebui pus altceva. Ar trebui… Dar cum pot construi eu ceva nou când nu îmi pot da seama de ce sunt și mai ales cine sunt? Nu aș rezolva nimic construind ceva nou doar presupunând! Nu ar avea nicio valoare adevărată și ar fi cam același lucru cu regulile lor. Iar în acest caz, chiar nu ar avea sens să mă dezic de regulile lor stupide și să creez ceva diferit, doar pentru a fi diferit sau a încerca. Nu mai vreau să încerc, vreau ceva permanent. Dar permanentul poate deveni atât de maleabil și… temporar! Cred.

*

Și mă întreb… dacă în marea de oameni există și ființe vii care funcționează dupa regulile lor, ce reprezintă ei? Ce îi mai deosebește? În greutatea universului pe care îl port pe umeri, merită să mă implic pentru ei? Sincer vorbind, dacă voi fi dezamăgit în vreun fel în relația cu ei, va fi doar din cauza mea, din cauza principiilor mele atât de diferite (pe care le voi avea cândva… poate). Nu ar avea nicio legătură cu ei (iar la fel și viceversa). Și ar presupune ca la un moment dat să accept regulile lor iar imediat să le și respect. Apoi mi-e teamă că acele principii ale mele ar fi anulate. Și atunci nu mai are rost să creez nimic – nu aș fi niciodată dezamăgit de mine. Oamenii sunt programați să caute siguranță.

*

Trebuie să greșesc mereu să am idei despre redresare? Şi cu cât pun mai multe întrebări, cu atât îmi dau seama mai mult haosul în care aproape mă înec.

*

Iar dacă aleg să caut sinistraţi, precum sunt eu, ce se va întâmpla cu haosul amândurora? Îmi imaginez milioane de lucruri! Îmi imaginez că totul ar deveni paradoxal... toate sentimentele amestecate și puternice, iar asta ar putea să genereze atât de multe călătorii printre galaxii – haosul ar fi normalul. Îmi place la nebunie cum sună toată instabilitatea, ca și cum e direct proporțională cu nivelul de sentimentalism entuziast pe care par să îl ador. Și evident că îmi doresc vieți paralele, deoarece în acest „setpoint” în care mă găsesc și, concomitent, sub presiunea posibilelor alegeri, am teama regretelor. Mi-e atât de teamă să fiu nevoit să îmi asum responsabilitatea pentru ce ar putea merge greșit! Iar teoretic teama asta nu are niciun sens, că doar „niciodată nu este prea târziu” – așa zic ei. Dar eu am de pregătit o adevărată luptă, iar în momentul în care am inițiat totul, nu îmi permit deloc să clachez. Dacă m-aș regăsi vulnerabil în orice moment al luptei, aș fi linșat – de către ei, de către mine și de către oricine în final. Nu numai că întreaga luptă până în acea clipă ar fi degeaba, dar eu nu m-aș putea ridica deloc. Entuziasmul s-ar pierde, încrederea s-ar pierde, eu aș muri.

...„lupta” sau „războiul”, ele de fapt nu au atât de multă relevanță față de ei, cât presupune consolidarea zidurilor mele, acestea fiind toate regulile pe care mi le-aș stabili, reguli pe care ar trebui să le respect cu strictețe. Și iată-mă căutând cum să construiesc lucruri ce se vor permanente, aflându-mă în sine într-un hău instabil al atemporalității. Mă simt incapabil.

Paradoxul (unei minți reci)

În ce loc straniu mă aflu acum? ...bombardat de vise în vise. Au nume? Și dacă da, ce nume? Vin de la sine sau va trebui să caut eu ceva neapărat? Și dacă fac asta, ajut la o viitoare destrămare a lor? Căci totul s-a dăstrâmat mai devreme sau mai târziu. Totul e temporar... Credeam cândva că poate dacă nu îi dau nume, rămâne intact. Poate este vorba doar despre o altă planetă nenumită. Și chiar și așa, oricât de impropriu, tot mă refer la ceva (de)finit. Clar mi-ar prinde bine o poveste nouă! - însă într-o dimensiune nouă, cu un Cronos diferit și un spațiu diferit, un oraș diferit, oraș străin, cu un Morfeu dulce și o lume nouă, mică și zgârcită, așa cum ne trebuie nouă. Atât de altfel încât egoismul și altruismul ne copleșesc și devin unul singur. Altfel încât creăm explozii în cascade de implozii. Altfel încât nonsensul are sens și principiile flirtează între ele.

Tu ce faci ca să fii lovit de tsunami-uri dar să fii evitat, în același timp? Cum faci față paradoxurilor? Eu îmi creez alter-ego-uri false ce se joacă tot mai mult cu mintea mea. Apoi halucinez permanent, dar temporar, într-o eternitate scurtă. Mă agăț de metafore și mă las purtat de ele către necunoscut, căci încă îmi mai place, încă mă incită.

Dar ce stindard să port? Războaiele încetează a fi războaie în momentul în care fronturile se mută opus. Apoi, pentru fiecare front apare un război nou și trecutul rămâne în trecut. ...oricât de mult mi-aș dori eu acea lume atemporală... Frontul meu se teleportează, frontul tău se teleportează.

Îmi pierd speranța că mai poate fi diferit. Există cu adevărat un război de 100 de ani care să dureze și mai mult? Aiurea spus război, m-am lăsat din nou purtat de metafore – astăzi „războiul” e sinonim cu visul, galaxia ce tocmai am descoperit-o și orașul nou pe care îl doresc – cât vor rezista ele? Cu nume, fără nume, abia ce mai contează. Există îmbrățișări ce nu devin străine la un moment dat? Există ceva ce nu se alterează? Dacă rutina ar fi alcătuită dintr-un entuziasm frumos, din surâsuri și prospețime, aș iubi-o! Mă feresc de secole să ajung să evit acele „războaie” și ar fi ciudat ca tocmai eu să...  Of, vreau să lupt, dar pentru ce? Aș vrea să treacă milioane de nopți și visul pe care îl am să îmi fie suficient! Și aș vrea să treacă milioane de plimbări pe milioanele de străzi ale orașului meu gri și să regăsesc totul la fel de frumos și la fel de interesant. Vreau milioane de paradoxuri într-unul singur! Vreau și vreau și vreau! Însă, în cele din urmă, nu pot decât să încerc să merg mai departe, dus de speranța încă vie a iluziei că într-o dimineață soarele va străluci permanent, ghidat de entuziasmul meu la fel de permanent, iar în cealaltă parte a cerului luna zâmbește (iar paradoxurile îmi vor lăsa eternitatea să devină eternă).

Editorial

Simt că astfel de postări nu își au locul în proiectul 667, că aduce aici prea mult din realitate și e un fel de poluare a mediului. Pe de altă parte, într-o manieră sau alta, aparține măcar tangențial din acest univers al meu. Dar până la o concluzie, rămâne să înscriu aici aproape tot ce se perindă prin mintea mea.

Nu am mai scris de mult așa – jurnalistic – și cum mă simt dator față de mine și cu dorința de a trage niște linii... Ei bine, am început.

Am început să cred tot mai mult că este prostesc să vorbesc despre schimbări, să le anunț eu cumva conștient, pentru că întregile dorințe și/sau nevoi se pierd scriind. Sau poate că nu este necesară o schimbare la momentul respectiv și doar de-asta nu se produce (sau nu o produc). În orice caz, în multe scrieri de-ale mele am o pasiune arzândă în a-mi imagina și apoi promite drumuri noi și decizii radicale. Poate că este adevărat că ele vin treptat și fără să-mi dau seama – le asimilez inconștient și adaptat la tot ce mi se întâmplă. Nu sunt ele atât de radicale și bruște, însă probabil sunt eficiente. „Probabil”. Cel mai esențial rămâne să-mi cunosc scopul și să am suficientă grijă să nu mă pierd pe drum; redresarea e cea mai dificilă.
Cu toate că nu mai speram în urmă cu câteva zile, am ajuns în sfârșit în punctul în care pot să mă bucur de un fresh start. S-au întâmplat o grămadă în ultimele luni și nu credeam că voi reuși să le rezolv pe toate în timp util. Dar veștile și momentele bune vin, precum și toată ideea de schimbare, nu vorbind sau scriind!
Toate întâmplările se rezumă la lucruri învățate, oricât de pozitive sau negative au fost și sunt. În primul rând, sau highlight-ul - să-i zic așa, este plecarea mea din QuantiQ. Am vorbit atât de mult despre subiectul ăsta, încât mi se pare atât de consumat! Iar cu asta a și urmat o pauză binevenită din întreaga agitație urâtă ce plutea în jurul situației. În niciun caz nu renunț la cântat – profit de timpul și liniștea pe care le am acum și vreau să evoluez. Știu sigur că în orice proiect m-aș implica de acum înainte, o voi face acolo unde vor fi persoane (și nu oameni) – prietenia contează înainte de toate în asemenea lucruri (și chiar am observat de-a lungul timpului ce înseamnă să lucrez cu persoane cu care rezonez și având respectul reciproc pe primul loc). Altfel, e doar o pierdere de timp (și idei, energie, entuziasm, motivație, șamd.) - am observat de-a lungul timpului diferențele. Și că am ajuns să scriu despre așa ceva – poate reprezintă cea mai mare schimbare din capul meu: ideea de persoană vs. om. Cu toate că atunci când am auzit asta prima dată din gura unui prieten drag, nu am înțeles prea bine. Apoi, coincidență sau nu, am început să fiu (prea) atent la om, la ce se întâmplă în jurul meu, acțiunile lor, comportmentul... Iar concluzia la care am ajuns nu cred că e greu de ghicit. Deși aveam de dinainte noțiunea de lumea mea și lumea lor și aveam grijă să nu fac comparații nepotrivite și eram indiferent, recent am început să simt cum ia amploare o mică latură a mea... mizantropă. Vreau să o analizez și vreau să scriu despre tot ce găsesc în jurul său. Poate o nouă (mini)carte, o nouă etapă a eului – a universului meu, a proiectului 667. Și iarăși, noțiunea de om am transformat-o într-o variabilă și poate că nu e cinstit, dar are sens. Logic, definim normal ce este al majorității... Iar în acest caz, prefer să nu fiu confundat în acea lume plină de ipocrizie, nesimțire, aroganță stupidă, invidie și altele. În paralel, există persoanele. Ele sunt lângă mine. Iar dacă la început mă simțeam puțin vinovat de categorisirea asta, acum nu îmi mai condamn deloc acest mic elitism. Și nu are deloc legătură cu narcisismul! Nu știu cum să explic mai bine... Consider că sunt centrul lumii mele și aici se oprește egocentrismul meu – că doar sunt personajul principal al vieții mele. Ar fi multe de zis pe teama asta și mă opresc aici. Revenind, voi avea grijă cu cine mă voi implica în următoarele proiecte. E vorba de artă și mercenarismul mi se pare cam penibil aici. Așa cred eu.

             Vreau să scriu din ce în ce mai mult! Am o perioadă în care am un spirit jurnalistic foarte entuziast și sper să apuc să fac ceva până nu dispare (complet). Pe lânga asta, chiar vreau să scriu o nouă carte, cu toate că sper să fie puțin mai mare! Precedenta, Istoria Planetei Albastre, e micuță dar plină! Eu o numesc minipseudocarte. Am scris-o aproape acum un an și de câteva luni tot încerc să o editez, să o fac publicabilă. Chiar dacă inițial am zis că o las așa, nu mă ating de ea pentru că ar fi aiurea să încerc să editez o parte din viața mea, din trecutul meu, am dezvoltat un întreg concept – face parte dintr-un proiect mai mare – iar în acest caz, am vrut să mă întorc asupra micului volum. Într-un fel mă aflu într-o ipostază aiurea: e greu să editez ceva ce face parte dintr-un alt eu, pentru că încerc să pășesc subtil printre rânduri și să nu alterez în vreun fel tot ce am vrut să transmit. Deocamdată asta vreau acum, viitorul îmi pare imprevizibil și cine știe ce se va întâmpla? Proiectul despre care ziceam, așa cum îl văd acum, e împărțit în mai multe etape și reprezintă dezvoltarea universului meu (complicat) – poate un fel de memorii. Prefer să vorbesc despre asta când am și ceva palpabil... De aceea am oficializat blogul și acum încep să devin comercial. Aiurea! E o mică bătălie în mintea mea pe tema asta, dar știu că mă voi putea întoarce oricând în anonimat (ca și cum aș fi pe un adevărat piedestal literar).

          Fie că e vorba de literatură, fie că e vorba de muzică (în toate sensurile ei), știu că eu nu aș putea funcționa fără vreuna din ele. Am momente în care mă rup de această parte din mine, dar doar temporar! Întotdeauna! Și știu că vor veni momente de-a lungul vieții în care mi se va părea imposibil să îmi strecor timp pentru toate plăcerile spirituale, dar mă voi lupta pentru ele. Mie mi se par esențiale! Și cel mai mult îmi doresc să nu-mi pierd niciodată entuziasmul față de ele – dacă le am pe amândouă, știu că apoi pot avea orice!

Reality Dream IX - Stop, timp!

- Ce cauți aici, Mihai?

O privesc atent. Dacă nu mi-era dor de ea, clar nu mă întorceam. Știam oricum că nu va reacționa bine, nu are niciun motiv să se bucure. Nici măcar nu sunt în prezent acum, sunt pierdut undeva în trecut, înainte ca ea să se stingă sau eu să plec – nu știu cum e corect. Trăiesc cu impresia că în acest moment aleator, singura mea grijă era ea. Ca și acum, singura mea grijă...

- Tu ai terminat toată povestea... îmi spune. A fost alegerea ta!

Mă așez lângă ea, îmi scot pachetul de țigări din buzunar și îi ofer una. Nu refuză și tot ea continuă:

- Tu nu fumezi! Serios, ce tot faci?

- Astăzi fumez! Astăzi m-am întors la tine...

- Nu mi se pare normal ce faci!

- Lasă-mă, te rog! Lasă-mă așa, măcar acum! Mă doare capul...

Se ridică din locul ei, pleacă din cameră și se întoarce repede cu o brichetă în mână. Se aruncă înapoi pe canapea și își aprinde țigara, apoi îmi întinde bricheta, fără să se uite către mine. Îmi aprind și eu țigara, mai stângaci și greoi, după care încep să tușesc. Imediat ce termin, mă privește intens și îmi face semn să îmi așez capul pe umărul ei. A înțeles...

- Simt totul atât de... altfel! Parcă îmi e din ce în ce mai greu, zău! Mă simt tot mai puțin invincibil și încep să conștientizez fiecare alegere. De oricând! De ieri, de azi, de acum zece mii de ani... Și știu că nu așa... Sau nu eram așa. Sau eram așa, dar... Căcat, nu știu! Vreau mai mult ca oricând să dispar, să fug, să mă izolez.

- Nu vrei să te izolezi... Nu ai curaj să faci asta, pentru că știi prea bine că nu e soluția potrivită. Oricum, ar fi cel mai ușor lucru de făcut, iar tu, de când te știu, fugi de tot ce e simplu și ușor. Scutește-mă de prostiile astea în care nici tu nu crezi. Zici că cerșești atenție!

Oftez... Mai trag un fum, iarăși tușesc și sunt sigur că își dă ochii peste cap. Mai stau puțin și zic:

- Vreau să fiu productiv, să știi! Abia acum încep să realizez cât de mult trebuie să muncesc pentru idealurile care sunt atât de aproape de mine...

- Și de ce tot amâni acel mâine? De fapt, de ce tot amâni acel acum? Poate ar trebui să duci toată chestia asta cu atemporalitatea în prezent... Dă-l naibii de trecut, dă-mă naibii pe mine și dă naibii și tot viitorul. Nu ai înțeles până acum că dacă ni se vor mai încrucișa drumurile, va fi natural? Și dacă nu, înseamnă că eu mi-am făcut treaba. ...fata ce stă tot timpul pe canapea și fumează. Aici nu te înțeleg, nu ți-au plăcut niciodată femeile care fumează! Dar ești un ciudat, așa că... revenind, nu-ți mai proiecta țelurile, planurile și ideile în viitor și nu mai căuta refugiu în trecut, pentru că te încetinești singur. Ai multe de făcut acum! Îți dau voie să îți dai voie să te lași purtat de valuri, căci direcția o știi și tu și timpul ține cu tine. Doar astăzi. Hai, ridică-te!

Zâmbesc cu jumătate din mine, pentru că știu cumva că trebuia să aud asta din gura ei. Dar... Închid ochii. Tot ce pot să-i răspund...

- Mai lasă-mă să stau puțin, te rog!