Carantina In Orasul Poluat

Pereții din jurul meu devin tot mai distorsionați, iar celula în care stau mă strânge tot mai mult. Am nevoie de aer! Simt cum doar o gură de aer rece mi-ar ajunge pentru jumătate de eternitate. Dar mai mult de atât, am nevoie de răspunsuri... Și cu siguranță nu le mai pot găsi sub un pahar de vin – acele vremuri chiar au apus de prea mult timp. Nu mai pot percepe timpul, nu îmi mai pot controla gândurile, nu știu cum e dincolo de ziduri. Poate treptat realitatea devine tot mai confuză. Cât mai am de murit?

În fiecare clipă îmi doresc să evadez. Nici nu știu exact dacă am încercat, dacă pot, dacă... N-nu, nu știu. Sunt suficient de lucid acum încât să constat că îmi lipsește luciditatea. Dar dacă mâine voi fi mai bine, voi încerca să construiesc lumi imaginare, căci mă pricep la asta. Dacă voi și reuși, aceste lumi vor fi paralele, deci nu ai de ce să te temi. Iar în final poate va veni un dromader să mă salveze!

Ultimul Secol

Constelația în care locuiesc eu se deplasează altfel și am ajuns acum către un colț despre care tu nu ai habar. Telescopul prin care îți observam lumea e complet inutil, întrucât orice aș încerca, tu ești de negăsit. ...telescop care în zilele bune se transformă într-un caleidoscop simpatic. Încerc să îți scriu mesaje, dar aici, printre alte galaxii, unde dimineața e ceva mai lunga, sincronizare nu mai există. Observi? Cine știe câte secole sau milenii se află între noi? Poate atât de... Zău că mă întreb și încerc să mă conving că tu nu uiți cum arată o așa dimineață. Sau... uiți?

Nu pot înțelege care este motivul și dacă există un sens față de aceste discrepanțe teribile din mintea mea. Mă simt ca și cum toate se disociază în acest moment, rând pe rând. Despre dualitate nu mai este vorba de foarte mult timp; acum totul e mai serios - la fel cum totul este mai important față de cum era cu o attosecundă în urmă. Ar putea fi de vină locul în care mă aflu eu - loc în care anarhia psihică pare să fie tot mai mult la ordinea clipei? Obosesc tot mai mult și încep să consider anarhia asta ca fiind parte din mine și una dintre soluții. Pe măsură ce îți scriu, sunt tot mai dornic să mă las cuprins de această stare. La urma urmei, ce relevanță mai are?

Reality Dream XI - Closure (II)

- Observi ce lumi paralele avem? Am impresia adeseori că ce avem noi mai merge doar din inerție...

Zâmbește și... atât. Of! Mă face să îmi dau seama tot mai mult cât de bine îi cunosc reacțiile. La urma urmei, e de înțeles. O privesc întristat și ea nu spune nimic; desigur, își fumează țigara și privește în gol. Știe că oricât aș încerca, eu nu pot menține nimic pe linia de plutire pur și simplu. Știe că mă chinui, știe că până și în privința gândurilor mele sunt așa.

- Nici măcar nu mă cunoști! îi zic răstit.

Din nou, nicio reacție din partea ei. Eu mă agit, vreau în zadar să găsesc ceva imprevizibil, de parcă ar schimba în vreun fel situația. Da, poate că sunt pe picior de plecare. M-am obișnuit să nu mai fac asta, cumva... iar acum mi se pare stranie orice astfel de posibilitate. Dintr-o dată, e greu. Dar totul e greu! Și într-adevăr, nu mi-am fost nici eu de folos, pentru că am fost același, dar altfel, încât să îmi permită să spun des că totuși nu sunt așa. E în regulă, nici eu nu înțeleg exact. Dar, uite, de multe ori, ceea ce am afirmat se afla în fața unui orgoliu nemărginit sau în spatele unor încercări asidue de a căuta niște răspunsuri – iar poate eu fac asta într-un mod mai grosolan. Adică pot fi de acord cu situații diametral opuse, căutând, în fine, o cale. Nici eu nu înțeleg exact cum funcționez, cum o poți face tu? Și aș fi vrut să înțelegi și tu asta, dar... Te-am supraestimat!

- Și dacă pleci, ce va fi diferit față de dățile trecute? Ultima dată chiar ai plecat, și tot te-ai întors!

- Voi învăța să... fac altceva, poate.

- O altă poveste?

- Poate că nu... Mă enervezi! Unul din motivele pentru care plec ești tu! Îmi pare că de foarte multe ori încerci să îmi arăți că ești superioară, sau ceva. Tu! În loc să ai încredere în mine și să mă susții... Până și atunci când mă îmbrățișai, o făceai de așa manieră încât simțeam de la o poștă că... Mda, oricum nu-ți pasă. Atenția și cu energia mea trebuiesc îndreptate în altă direcție. Ești acea parte din mine care trebuia să dea la actorie.

Dunkelheit - Auftakt

Nu este prea târziu, iarăși?

Dar trag de timp, aș vrea să nu se mai termine... Chiar și când mintea mea este prea plină de ceea ce se întâmplă doar ipotetic. Știu că imediat îmi voi pune capul pe pernă și voi adormi, împreună cu tot ce se întâmplă acolo – oriunde ar fi acest „acolo”. Mâine, când mă voi trezi, ceea ce am creat acum nu va mai exista, va fi pierdut. Profit de moment și beau ceva puțin mai tare, sperând să profit de cât mi-a mai rămas, poate... măcar să intensific totul. Și mă mai gândeam că poate voi reuși să las ceva în urmă, dar... nu prea vreau să vorbesc despre ce se mai petrece prin mintea mea. Am impresia că ai putea crede că gândesc prea mult, dar e doar un background.

Oh, o altă fracțiune de secundă în care mi se derulează lucruri aleatorii prin minte! Nu, nu, nu, nu privesc prea des așa-zisele „momente cheie”! Se întâmplă... uneori. Iluzie, mă mai vizitezi?

Amețit fiind, sigur mă voi mai opri într-un mic bar înainte. Dar, desigur, ca de obicei, sper că acum va fi ceva măcar puțin diferit! Și... chiar aș putea eu să fac față unei apocalipse? Haide, iubire, să începem să punem pariuri!

Apusul Leului Alb

Gata! Nu așa ai promis, că te uiți doar în față?

Doar că... nu mai am idei! Mint, le am, dar e puțin complicat. Puțin mai mult, întrucât mă uit în jur în timp ce alerg și constat că totul se schimbă cu fiecare pas, însă mintea mea nu. Și poate că aici e problema – nu ne mai sincronizăm nici temporal, nici spațial. Eu încep să acționez într-un fel straniu și departe și tu asemenea și acum, spre exemplu, tind să cred că ceea ce ne mai leagă este un fel de speranță a unui univers scris într-un anume fel. Și astfel, orice idee se împarte între infinituri de lumi paralele. Cu fiecare attosecundă se naște un nou univers. Și ce mai pot să fac? Doar mă așez în iarbă, întins, lăsat purtat de cutremure și de muzică. Mi-ar plăcea cumva să știu că și tu joci la fel, că alegi și tu calea mai ușoară. Iar atunci când lumea se va sfârși, oceanele vor îngheța complet și le vom putea străbate dintr-un capăt într-altul. Evident că va exista și acel sunet al lor, însă în acele vremuri vom putea și pluti deasupra norilor. Am să fiu eu, promit! ...nu doar o încercare nereușită de a-mi lipi o mască. Lasă-mă să îți arăt lumea când aceasta se va sfârși!

Reality Dream X - Fiorduri

E acel moment când totul o ia razna prin mintea mea! Știi ce zic? Un mindfuck ciudat și complet, dar complet nepotrivit! E tare devreme și mintea mea crede că visează. Sau are coșmaruri. Elemente din Universul meu se combină straniu: orașul gri s-a instalat pe Planeta Albastră Neagră și... Nici măcar nu pot descrie ceea ce văd! Astăzi necunoscutul mă doare.

*

- Spune-mi că nu dormi! rostesc totuși încet, pentru a nu o trezi în cazul în care nu e trează.

Nu răspunde. Încep să devin și mai agitat, mai cuprins de panică. Habar nu am cum trebuie să reacționez - tot timpul m-am ferit cel mai tare de astfel de momente. Nimic nu mai are sens și observ cât de tare îmi tremură mâinile... oh, cât de tare am nevoie de o țigară! Îmi golesc toate buzunarele fără vreun rezultat și apoi mă reped către sertarul în care știu că își ține țigările. Din fericire pentru mine, nu e moment în care să îi lipsească un pachet. Îl desfac și îmi iau cu nerăbdare o țigară pe care o aprind greu din cauza mâinilor mele care au luat-o razna. Trag cât pot de tare în piept și mă așez pe unul dintre fotolii. Închid ochii... Dorm acum, nimic din astea nu se întâmplă... Îmi urăsc mintea atât de tare! Cum pot trăi așa, când de fiecare dată, pe orice fond albastru ce îl creez în golul minții pentru jocul nimicului, nu se sfiește să apară? Încep să mă enervez, trag iarăși din țigară, însă nu mă mai calmează și țip:

-Chiar nu există o modalitate de a opri tot ceea ce simt?

Îmi iau capul în mâini și... tot ce pot să fac este să mă ghemuiesc. Simt că îmi explodează capul și cel mai straniu bolovan pe care l-am simțit vreodată mă sufocă.

Aud cum se ridică de pe canapea. Îmi țin în continuare ochii închiși. Aud cum vine spre mine și se așază în fața mea. Mă strânge puternic în brațe și nu zice nimic. Ce ar avea de zis acum? Nu mai e nimic de făcut oricum - simt cavernele cum se înmulțesc în interiorul meu și...

Cad!

Phoenix

Când sunt în lumea de afară, toate ideile au sens și planurile arată perfect. Absolut toate sunt așezate exact cum trebuie, iar modul în care trebuie să abordez totul este în regulă, făcut cu cap. Apoi, când pătrund înăuntru, totul e un mare haos; ce este patologic devine fiziologic. Iar ca și cum asta nu ar fi suficient, memoria mea este distrusă. În final toată mica revoluție de a pune o lume întreagă pe picioare, se duce... Pur și simplu. De cele mai multe ori, uit și că a existat așa ceva.

Deja m-am obișnuit să existe un pattern al gândurilor mele. Asta mă irită și îmi inhibă exprimarea tot mai mult, pentru că vorbesc și scriu întruna despre aceleași „probleme”, situații, lumi perfecte, încât... Încât mă satur. Îmi pare obositor și dacă nu am stat în fața acelorași replici de zeci de ori! Și tot de zeci de ori am găsit remediul. Și am scris și povestit cu mult entuziasm despre, încât pentru acțiunea propriu-zisă nu mai rămânea decât o fărâmă de statuie ridicată în memoria sa. O învățătură din Neverland spunea că pentru a trece mai ușor peste ceva, scrie! și acum mă simt în situația în care despre orice aș scrie, uit. Poate...

În ultima vreme am constatat că nu funcționează nimic și că, eventual, ceva va veni de la sine.  Că în orice caz, indiferent de ofrandă adusa, Cronos, Morfeu și alții își vor juca piesele în felul lor; o apocalipsă nu va veni din litere așternute pe hârtie. Cândva nu voi mai analiza totul și doar voi muta munți.

Și adevărul este că îmi e teamă că dacă la sfârșit voi trage cu adevărat cortina în fața povestirilor, voi pierde această parte din mine care se hrănește doar cu Planeta, călătoriile, Regatul... Mi-e teamă că-mi voi pierde Universul și astfel, voi muri. Teama în sine definește această enclavă uriașă. Nu aș mai avea despre ce dificultăți să vorbesc și nici frica nu ar mai exista, căci în cele din urmă, totul ar fi perfect. Cortina ar pune capăt nu doar piesei mele de teatru pe care o joc cu atât de mult patos, ci s-ar așterne peste întreaga mea ființă care s-ar sufoca în perfecțiunea superficială a unei lumi... Am tendința să zic a lor, dar ar fi cam paradoxal. Iar viața mea perfectă de după este lipsită de paradoxuri.

Ce vreau acum de la Univers este să aducă cel mai mare tsunami pe care îl are el. Ai observat că înainte să lovească, e precum o cortină? E o poveste a cărei adevărată esență începe abia după ce distruge... ce are de distrus. Oh, și mai frumos! Știi ce mai vreau să aducă acel tsunami, printre altele? Unirea lumilor paralele. Îți imaginezi cât haos atunci?