Isolated Shower

Doar închide ochii și imaginează-ți... Imaginează-ți că ești în Sankt Petersburg. Închide ochii mai strâns și imaginează-ți că ești doar tu pe stradă. Poate întregul oraș e pustiu. Acum se întunecă și imaginează-ți că ai starea aia care îți place ție. Ești îmbrăcat într-un palton negru, lung până la glezne și ai o pălărie. Tot neagră. Începe să picure și tu te plimbi, încetinești pasul pentru că îți place ploaia. Ți-ai dori să găsești un bar, o cafenea, ceva. Și tot mergi. Între timp se întunecă și... ploaia, felinarele, noaptea și orașul îți transformă starea în ceva enorm. Ești copleșit de ceea ce simți și, în sfârșit, te lași condus de ceva anume. Ceva important, crezi. Nici n-ar exista un nume pentru ceea ce simți. Adică, poate doar dacă i-ai zice tot. Dar contează că îți dai seama că e ceva, că există! Că în sfârșit există!

Ajungi în fața unei cafenele, intri, îți dai jos paltonul și te îndrepți înspre masa de la geam. Te așezi pe scaun și începi să sorbi din cafeaua fierbinte de pe masă. E noapte și va fi lungă. Îți aduci aminte că ai uitat ceva, te ridici și mergi către cuier - în buzunarul intern al paltonului aveai un jurnal și un stilou. Le iei și te întorci la locul tău. Mai bei puțină cafea și te uiți pierdut pe geam. Ploaia parcă s-a oprit, dar starea persistă. Și așa va fi în continuare! Te gândești la faptul că te-ai plictisit să tot scrii lucruri mărunte și vrei în sfârșit să completezi acel jurnal cu ceva grandios.

Dintr-un casetofon rusesc vechi cânta jazz...

Muzica de 3:33

Că se va sfârși și lumea asta, nu e niciun secret. E vorba doar despre timp. Fără să-mi doresc, timpul a devenit personaj principal în mai toate istoriile proiectului. Are sens, pentru că a fost de fiecare dată acel ceva de care a trebuit să țin cont indiscutabil și de fiecare dată... intangibil. Am încercat de câteva ori să mă lupt, să găsesc bariere și să mă ascund, însă eu sunt aici iar Cronos e zeu. Vreau să cred că treptat am ajuns să îl privesc mai neutru, ca și cum ignoranța nu ar fi tot o metodă de a lupta împotriva sa. E permanent acolo și mă enervează!

Vreau să am răbdare. Vreau să profit de exact imaginea pe care o am acum în față. Și de armonia pe care o simt acum. Și muzica, aerul de noapte de vară. Chiar îmi doresc povești! Sau, măcar să mă pot teleporta - pentru că este era în care retrăiesc în fracțiuni de secundă momente din... Miroase ca noaptea de aprilie.

Imaginează-ți acum că ești într-o cameră cosy și cântă: 

E geamul deschis și tocmai începe să plouă. Observi cum zâmbesc și cum mă îndrept spre dulap, îi deschid ușa și mă întind după o sticlă de vin. Știi, bineînțeles, că acolo e locul în care îmi ascund proviziile. Nici eu nu mai știu de ce, dar așa am hotărât acum câțiva ani. Închid ușa dulapului și caut să desfac sticla. Începe să și tune și parcă e exact așa cum trebuie să fie. Mă așez pe jos, lipit cu spatele de dulap. Beau o gură de vin, închid ochii și încerc să îmi aranjez gândurile. „Ok, încep!” zic. Tu îmi iei sticla din mână și simți cum te cuprinde un fel de entuziasm: în sfârșit s-au aliniat planetele! „Este povestea orășelului francez și a trenurilor de noapte!”. 

Spre Nord

În noaptea asta îmi face bine să aud tunete. Îmi creează impresia că există o agitație ordonată undeva lângă mine. Caut o poveste pe care să o încep, iar labirintul în care mă aflu este... complicat. Povestea e undeva în centrul labirintului sau în afara sa, iar eu mă aflu înăuntru, aleator, pierdut, închis. Nu găsesc soluții și parcă nici nu am puterea să fac asta. Am un fel de... reținere. De ce am o reținere și de ce... Of, dar nu îmi mai vine nici să pun atât de multe întrebări. Da, chiar nu mai am nevoie de algoritmi, de răspunsuri sau de alte ciudățenii de-ale mele. La urma urmei, se rezumă totul la ere. Iar astăzi mă aflu în era în care trebuie să apuc un drum. Orice! Vreau să vorbesc cu tine. Dar tu ești acolo, eu sunt aici. Sunt secole între noi! Și sute de mile! Milioane de ani lumină... Sau, uite, ce-ar fi dacă este era în care nu contează dacă taci sau dacă vorbești. Nici nu prea contează, în sfârșit, dacă ești sau cine ai fost. O eră în care nu are relevanță nici dacă eu sunt aici sau în regat sau pe vreo planetă. Era în care cred că totul este vorba despre ere...

Ți-aș scrie despre ceea ce cred eu, despre cum mi se pare că există momente sau ere – sau fie, cum vrei tu să le numești – în care apare câte o poveste nouă. Dar nu mi se mai pare că are sens, tu oricum nu vorbești. Tu ești departe. Tu exiști? Mai întreb o dată și gata: în ce eră ești tu și în ce eră sunt eu? Eu am zis că sunt în era în care poate tu nu exiști.

În noaptea asta plec într-un oraș din nord! Îmi imaginez că acolo ninge, dar și tună în același timp. Obiceiurile vechi mor greu, nu? Adică ce mă definește pe mine, tot acolo rămâne. Noi nu ne schimbăm, să nu uiți asta! Dacă ne vom mai sincroniza vreodată, îți voi povesti și despre mica investigație – ceva despre schimbare, dualitate și trialitate și multiplitate. Acum sunt în nord și aici nu voi pune întrebări, doar voi deschide ochii și mă voi lăsa cuprins de poveste. Dar reține, pentru tine, o poveste nu are nevoie de personaje noi.

Carantina In Orasul Poluat

Pereții din jurul meu devin tot mai distorsionați, iar celula în care stau mă strânge tot mai mult. Am nevoie de aer! Simt cum doar o gură de aer rece mi-ar ajunge pentru jumătate de eternitate. Dar mai mult de atât, am nevoie de răspunsuri... Și cu siguranță nu le mai pot găsi sub un pahar de vin – acele vremuri chiar au apus de prea mult timp. Nu mai pot percepe timpul, nu îmi mai pot controla gândurile, nu știu cum e dincolo de ziduri. Poate treptat realitatea devine tot mai confuză. Cât mai am de murit?

În fiecare clipă îmi doresc să evadez. Nici nu știu exact dacă am încercat, dacă pot, dacă... N-nu, nu știu. Sunt suficient de lucid acum încât să constat că îmi lipsește luciditatea. Dar dacă mâine voi fi mai bine, voi încerca să construiesc lumi imaginare, căci mă pricep la asta. Dacă voi și reuși, aceste lumi vor fi paralele, deci nu ai de ce să te temi. Iar în final poate va veni un dromader să mă salveze!

Ultimul Secol

Constelația în care locuiesc eu se deplasează altfel și am ajuns acum către un colț despre care tu nu ai habar. Telescopul prin care îți observam lumea e complet inutil, întrucât orice aș încerca, tu ești de negăsit. ...telescop care în zilele bune se transformă într-un caleidoscop simpatic. Încerc să îți scriu mesaje, dar aici, printre alte galaxii, unde dimineața e ceva mai lunga, sincronizare nu mai există. Observi? Cine știe câte secole sau milenii se află între noi? Poate atât de... Zău că mă întreb și încerc să mă conving că tu nu uiți cum arată o așa dimineață. Sau... uiți?

Nu pot înțelege care este motivul și dacă există un sens față de aceste discrepanțe teribile din mintea mea. Mă simt ca și cum toate se disociază în acest moment, rând pe rând. Despre dualitate nu mai este vorba de foarte mult timp; acum totul e mai serios - la fel cum totul este mai important față de cum era cu o attosecundă în urmă. Ar putea fi de vină locul în care mă aflu eu - loc în care anarhia psihică pare să fie tot mai mult la ordinea clipei? Obosesc tot mai mult și încep să consider anarhia asta ca fiind parte din mine și una dintre soluții. Pe măsură ce îți scriu, sunt tot mai dornic să mă las cuprins de această stare. La urma urmei, ce relevanță mai are?

Reality Dream XI - Closure (II)

- Observi ce lumi paralele avem? Am impresia adeseori că ce avem noi mai merge doar din inerție...

Zâmbește și... atât. Of! Mă face să îmi dau seama tot mai mult cât de bine îi cunosc reacțiile. La urma urmei, e de înțeles. O privesc întristat și ea nu spune nimic; desigur, își fumează țigara și privește în gol. Știe că oricât aș încerca, eu nu pot menține nimic pe linia de plutire pur și simplu. Știe că mă chinui, știe că până și în privința gândurilor mele sunt așa.

- Nici măcar nu mă cunoști! îi zic răstit.

Din nou, nicio reacție din partea ei. Eu mă agit, vreau în zadar să găsesc ceva imprevizibil, de parcă ar schimba în vreun fel situația. Da, poate că sunt pe picior de plecare. M-am obișnuit să nu mai fac asta, cumva... iar acum mi se pare stranie orice astfel de posibilitate. Dintr-o dată, e greu. Dar totul e greu! Și într-adevăr, nu mi-am fost nici eu de folos, pentru că am fost același, dar altfel, încât să îmi permită să spun des că totuși nu sunt așa. E în regulă, nici eu nu înțeleg exact. Dar, uite, de multe ori, ceea ce am afirmat se afla în fața unui orgoliu nemărginit sau în spatele unor încercări asidue de a căuta niște răspunsuri – iar poate eu fac asta într-un mod mai grosolan. Adică pot fi de acord cu situații diametral opuse, căutând, în fine, o cale. Nici eu nu înțeleg exact cum funcționez, cum o poți face tu? Și aș fi vrut să înțelegi și tu asta, dar... Te-am supraestimat!

- Și dacă pleci, ce va fi diferit față de dățile trecute? Ultima dată chiar ai plecat, și tot te-ai întors!

- Voi învăța să... fac altceva, poate.

- O altă poveste?

- Poate că nu... Mă enervezi! Unul din motivele pentru care plec ești tu! Îmi pare că de foarte multe ori încerci să îmi arăți că ești superioară, sau ceva. Tu! În loc să ai încredere în mine și să mă susții... Până și atunci când mă îmbrățișai, o făceai de așa manieră încât simțeam de la o poștă că... Mda, oricum nu-ți pasă. Atenția și cu energia mea trebuiesc îndreptate în altă direcție. Ești acea parte din mine care trebuia să dea la actorie.

Dunkelheit - Auftakt

Nu este prea târziu, iarăși?

Dar trag de timp, aș vrea să nu se mai termine... Chiar și când mintea mea este prea plină de ceea ce se întâmplă doar ipotetic. Știu că imediat îmi voi pune capul pe pernă și voi adormi, împreună cu tot ce se întâmplă acolo – oriunde ar fi acest „acolo”. Mâine, când mă voi trezi, ceea ce am creat acum nu va mai exista, va fi pierdut. Profit de moment și beau ceva puțin mai tare, sperând să profit de cât mi-a mai rămas, poate... măcar să intensific totul. Și mă mai gândeam că poate voi reuși să las ceva în urmă, dar... nu prea vreau să vorbesc despre ce se mai petrece prin mintea mea. Am impresia că ai putea crede că gândesc prea mult, dar e doar un background.

Oh, o altă fracțiune de secundă în care mi se derulează lucruri aleatorii prin minte! Nu, nu, nu, nu privesc prea des așa-zisele „momente cheie”! Se întâmplă... uneori. Iluzie, mă mai vizitezi?

Amețit fiind, sigur mă voi mai opri într-un mic bar înainte. Dar, desigur, ca de obicei, sper că acum va fi ceva măcar puțin diferit! Și... chiar aș putea eu să fac față unei apocalipse? Haide, iubire, să începem să punem pariuri!