Al 3-lea copil al Berthei (beta)

Azi mi-am adus aminte de copilarie, inspirat bineinteles de melodia lui Vali Sterian. Nu neaparat de copilaria propriu-zisa, ci de felul in care gandeam atunci. In mintea mea eram un copilas care in curand va creste mare si va fi un adevarat supererou, un invincibil... insa la cel mai superficial mod, desigur. Ce naiba inseamna un accident? Imi imaginam ca o sa pot citi gandurile altora si ma voi putea face invizibil si voi fura bomboane de la magazinul de dupa colt, fara ca ceva rau sa mi se intample vreodata. Uneori ma credeam Batman, dar de cele mai multe ori eram Goku. Il bateam mar pe baiatul care o placea pe fata pe care o placeam si eu. Era foarte puternic, iar lupta era crancena. Eu castigam tot timpul, logic. De ce naiba imi doream sa cresc mare?

Acum, acelasi copil naiv. Acelasi copil care crede ca lumea se invarte in jurul sau si ca odata ce va pasi in "adevarata" lume, va schimba totul. Dar totusi, stiu ca nu va fi asa. Stiu ca voi sfarsi prin a fi si eu sclavul altora. Degeaba zic ca voi face ceea ce imi place in viata, dar voi reusi eu asta? Sunt sigur ca peste 10 ani voi zice despre chestiile astea ca nu pot fi chiar asa, ca trebuie sa imi vad doar de drumul meu si sa accept toate imperfectiunile societatii. Frate, mi-e frica de asta si ca acel "totul va fi bine" va fi doar un cliseu. Poate chiar e mai bine sa nu ma gandesc la toate astea, dar crede-ma ca nu ma pot obisnui. Asta pentru ca nu pot sa trec cu vederea cacaturile din jur. Imi displace faptul ca tot timpul aud prin melodii mesaje care ne indeamna sa fim mai pasatori, dar nici macar ei nu fac ceva in privinta asta, se rezuma la cantat. In cel mai bun caz, voi deveni si eu asa. Sau ma voi confunda si eu prin marea de zombie. Voi fi sclavul banilor, al nenorocitilor de patroni care au bani din burta mamelor lor, al idiotilor de sus. 

*

Voi fi singur, stiu asta. Si acum sunt singur. Am impresia ca toate ideile astea gen "prieten adevarat", "lume perfecta", sunt doar vise ale copilariei. Incep sa-mi dau seama ca "acolo" nu exista nimic. Practic, e doar o jungla. O nenorocita de jungla unde civilizatia capata sensurile unui ideal. In momentul de fata nu ma pot obisnui cu ideea ca voi face si eu parte din toata chestia asta. Uneori, ideea de naufragiat pe o insula pustie nu suna absolut deloc naspa. Totul e mult prea serios. De ce naiba? E naspa sa fii serios, nu intelege nimeni asta? Nu intelege nimeni ca nu va mai conta nimic in momentul cand ajung la 2 metri sub pamant? 
De ce naiba imi doresc sa cresc mare?



Valeriu Sterian - Axioma copiilor