Goodbye, Milky Way!

Lumea pe care am părăsit-o de curând nu era pentru mine. Cel puțin așa continui să susțin. Iar din acel moment am refuzat să le vorbesc despre ce am făcut. Am ținut totul pentru mine, în mine. E cel mai bine așa, zic eu. Am obosit să explic. Deja știu cum ar putea reacționa: unii ar aproba, alții ar încerca să mă convingă că există alternative. În final vreau să fiu eu mulțumit, să știu că nu s-a mai scurs o viață fără să termin ce am de terminat.

*

Lucrurile scăpaseră de sub control. Sau, uite, poate nici nu a existat așa ceva în adevăratul sens al cuvântului. Bestiile, în mintea mea, au devenit din ce în ce mai ostile și haotice, din ce în ce mai înfometate. Au dobândit un fel de teribilism continuu. Imaginează-ți că pentru aceste creaturi, scopul vieții a devenit construirea altor realități ciudate și distrugerea celei adevărate, adică singura care ar putea conta în mințile noastre limitate. Apoi, până la apariția infinitului de profeții, profeți, idei, universuri fumate, băute, scrise, cântate sau visate a mai fost un singur pas. Și cea mai mare problemă e ca fiecare era egoist, iar lumile individuale. Ce era real a devenit ireal, urât și plictisitor.

*

Pămîntul și-a făcut treaba; alte galaxii au fost mai prietenoase și se va păstra regula, sunt sigur. Oriunde e mai bine ca pe Pămînt. Problema mea este că mi-am însușit slăbiciunea asta de a nu mă putea despărți de chestii. Îmi este ușor să mă tot teleportez, că doar e aiurea să stai într-un singur loc prea mult timp. Dar obișnuiesc să mă întorc des. Chiar și pentru câteva clipe, dar mă întorc. Trecutul tinde să pară simpatic odată ce a devenit trecut. Viitorul e și el palpitant, însă niciodată melancolic.

Drum bun!

Răzbunarea Voastră

Înconjurat de creaturi și creații, regate, simple sau complexe tărâmuri, iluzii diverse, anotimpuri ciudate, universuri ce le-am creat. Ale mele. Dansează haotic în juru’-mi de ceva timp, fiind în prim plan pe rând una câte una. Le miros în întregime... călătoriile, drumurile pavate cu pustietate, curiozitate și naivitate, cerul. Cerul care era plin de ale mele! ...nu înțeleg mesajul.

*

Știi, e interesant omul. E un singur om. În toate aceste izvoare istorice - un singur om care trece prin toate aceste experiențe. Viziune. Lumea lui fantastică demnă de Basm. Și mă întreb dacă omulețul (nevertebrat?) este doar un blocaj sau orgoliul unui personaj principal specific. E incapabil să iasă din cutia lui de plumb - și totodată e atât de afară încât în jurul său se adună toți jucătorii. Dar este OM, deloc fantastic și mic în comparație cu măreția Universului. Și totuși... Prin diferite colțuri ale galaxiei sunt povestite imagini despre acest fals erou: unele poate undeva prin nordul Franței, într-o toamnă ciudată, stând pe un pod, privind fluviul și ascultând Les Discrets (posibil să poarte un palton și să fumeze des), altele în fața unei camere video, voios, sau fiind debusolat într-un tunel ce avea cândva să se deschidă într-o lume în care cavalerii nu poartă săbii sau armuri. Nu există un Cronos atât de amabil cât să mă lase să descriu toate aceste lumi într-o singură viață. Lumi identice, la urma urmei. Lumi identice, căci OM rămâne îmbrăcat în inocența sa în care este și jucat și amețit. Îi place extrem de mult, indiferent despre ce e vorba - atât timp cât joacă unul dintre rolurile principale.

*

Îmi place să știu că trăiesc. Asta se întâmplă când mă învârt ca un amețit printre povești de tot felul. Jocuri. Dar nu pot face asta tot timpul - mintea mea. Ea este cea care nu poate. Iar acum parcă trec prin TOT. Un fel de shuffle printr-un playlist ce conține episoade ale universului meu vechi. Astăzi fulgere, căci ieri m-am plimbat prin... E foarte confuz! Mă întreb ce poate însemna, căci pare totul fără sens. Mă simt într-un fel liber; dar atunci de ce gândurile mele nu sunt la fel de libere? De ce nu zboară? ...că se comportă de parcă ar fi ancorate într-o groapă ciudată pe fundul unui ocean necunoscut. Iar faptul că s-ar putea să fiu blocat în continuare mă sperie. Mi s-a spus să nu renunț la cărămizile mele, mi s-a spus să rămân tare sau să devin și mai tare. Dar îmi las impresia că las avalanșe de afară să mă doboare. Iar eu nu ar trebui să fiu așa! Mă doare ce se întâmplă. Și știi ce mă doare și mai tare? Văd în jur oameni ce se transformă. Unii în vulcane, apoi explodează și ajung în locuri departe care nu mai seamănă cu acasă. Alții acum sunt păsări sau bestii - creaturi care (încă) nu fac parte din registrul proiectului 667. Sau oameni ce pur și simplu dispar. Imaginile se schimbă/transformă atât de repede încât eu pierd pasul și nu mai cunosc nimic din ce obișnuiam să cunosc; și eram profesor... Sau este vorba despre perspectivă. Orice ar fi, e atât de urât afară încât prefer pe moment să stau închis în cutia mea de plumb. Mi-e atât de dor de casă...

Și oricât de multe comete sau fulgere îl vor lovi, oricât de mult își va dori să îl întâlnească pe zeul soarelui, oricât de multe suflete ar salva, oricât de multe stele ar atinge sau stinge, povestea sa va fi aceeași. Fără excepție, același final.

Interviu cu mine

Interviu realizat de Giorgia Pițoiu cu Mihai Rădulescu, basistul trupei QuantiQ: Consider că tot ce se întamplă în jur influențează arta, iar în cazul de față, tot ce ascultăm și ne place ne influențează.

Basistul trupei QuantiQ, Mihai Rădulescu, vorbește despre pasiunea sa pentru muzică, despre cum le-a influențat evoluția faptul că au cântat în deschidere la concertul Bon Jovi de la București, de anul trecut, dar mai ales face promisiunea să viziteze și scenele clujene în vederea susținerii unui concert. Tânărul discută cu o sensibilitate tipic artistică despre visul său devenit realitate și ne împărtășește cu bucurie proiectele de viitor ale formației.

Reporter: Când ai descoperit pasiunea pentru muzică, pentru chitara bass mai exact, și ce înseamnă pentru tine tot conceptul acesta de a avea o trupă, e un vis de-al tău împlinit?

Mihai Rădulescu: Îmi aduc aminte că de când am descoperit rock-ul, am început să mă imaginez și pe scenă. Încet, încet am învățat instrumentele și am trecut pe rând de la dorința de a fi toboșar, vocalist, chitarist și în cele din urma, basist… De fapt, cu bassul a fost puțin mai complicat pentru că nu știam exact cu ce se mănâncă. Am început să studiez fenomenul și am simțit că acest instrument mă caracterizează cel mai bine. Iar în curand se vor implini doi ani și jumatate de când m-am și apucat de învățat! Cât despre celălalt punct al întrebării, dorința de a avea o trupa a plecat din același moment cu dorința de a fi pe scenă. Singur nu m-am vazut niciodată! Totuși, nu mă așteptam să se îndeplinească atât de repede…

Spune-ne câte ceva despre trupă. Când a fost înființată și de unde a venit ideea pentru numele de QuantiQ?

QuantiQ a fost înființată in 2009,de catre Vlad (clape și voce), Sergiu (tobe) și Horia (chitară și voce).Știu din povestile lor că a fost puțin cam complicat la început, însă prin 2010 s-au așezat la “casa lor”, adică într-o sală de repetiții din Brașov, iar pe la sfârsitul lui martie sau începutul lui aprilie am ajuns și eu în formație. Apoi, după aproximativ șase luni, l-am cooptat și pe Robert (chitară) și astfel QuantiQ a pornit la drum în formula în care cântă și acum. Până am ajuns la numele actual am trecut printr-o serie de alegeri (aș indrăzni să completez cu: clișeice sau poate neinspirate, probabil ca în orice căutare de nume); “QuantiQ” a avut mai multe atuuri: originalitatea, aspectul grafic și oarecum caracterizarea noastră.

În general, fiecare trupă nouă este influențată de anumiți artiști consacrați ai genului , este valabil și în cazul vostru?

Da, este valabil și în cazul nostru, însă nu neapărat în mod voluntar.Consider că tot ce se întamplă în jur influenteaza arta, iar în cazul de față, tot ce ascultăm și ne place ne influențează. La urma urmei, muzica se învață ascultând muzică. Noi ascultăm foarte mult Pink Floyd, Dream Theater, Nightwish, unii Radiohead, alții Lamb of God, Anathema, ș.a.m.d. Însă ne dorim să fim pe drumul nostru, cât mai original posibil.

Versurile pieselor sunt foarte poetice, bine lucrate, cine le compune?

Trebuie să recunoaștem că aici ne ajută foarte mult managerul nostru, Radu, care este foarte apropiat de formație. El ne-a ajutat cu toate versurile de până acum, respectând mesajul pieselor pe care le-am compus.

Trebuie să fii într-o stare de grație să compui muzică?

Aș putea să spun că e vorba de starea de moment. Nu cred că e nevoie de ceva anume, ci doar de ceea ce se află în înteriorul nostru în momentul respectiv. Exceptând stările negative, cum ar fi irascibilitatea. Ne-au ajutat doar cele mai …liniștite și/sau pozitive.

Ați cântat în vara anului trecut în deschiderea concertului Bon Jovi, cum v-a influențat asta evoluția, ca trupa?

În primul rand, experiența ne-a ridicat la un nivel nou, deoarece am învățat ce înseamnă profesionalismul și cum e acolo, la nivel înalt. Apoi, a însemnat foarte mult pentru trupă oportunitatea în sine - într-o lună am ajuns de la un public de 100 de oameni la aproape 45.000, câți erau în acel moment în Piața Constituției. Totul ne-a luat prin surprindere, nu consideram că avem șanse de a intra, mai întâi, în finala concursului. Cel mai frumos moment și care ne-a dat multa incredere a fost cel în care juriul, în care se afla și trimisul lui Bon Jovi pentru acest concurs, ne-a anunțat ca formație câștigătoare. Per total, contează foarte mult că ne-am facut auziți și am avut ocazia de a cânta pe o asemenea scenă cu un asemenea nume.

Totuși, este destul de greu să supraviețuiești în industrială muzicală, voi sunteți un caz fericit, ați avut această mare realizare încă din primii ani de existență. Care e secretul succesului?

Este, într-adevăr, greu de supraviețuit, mai ales că această cantare din deschiderea concertului Bon Jovi nu ne-a adus neapărat mai multe concerte. Noi trebuie să muncim, deoarece considerăm că încă avem multe de invățat și de făcut până să ajungem la un nivel înalt și cel mai important e să ne vedem lungul nasului și să nu uitam niciodată de unde am plecat. Știm că avem potențial, dar știm și că e foarte greu de supraviețuit și pentru asta trebuie să stăm uniți. Ne așteptăm să existe tot felul de piedici de-a lungul drumului însă, la fel, ne așteptăm să le depășim cu bine.

Sunteți deja destul de celebri, ați apărut la mai multe posturi de televiziune, ce aveți în target pentru viitor? Un album, poate?

Ai nimerit-o cu albumul! Lucrăm la el de ceva timp și sperăm să îl putem lansa în prima jumătate a acestui an. Încă nu vrem să dezvăluim prea multe informații, dar promitem că va fi o surpriză plăcuta! Iar apoi, după lansare, dacă toate treburile merg bine, ne-am dori să pornim într-un turneu de promovare.

În afară de trupă voi mai aveți și alte obligații,școală de exemplu, cum se împăca aceste lucruri? Ajung cele 24 de ore ale zilei pentru ambele?

Trebuie să ajungă! Dar din păcate ziua tot scurtă e… Horia, Vlad, Sergiu și Robert sunt încă la liceu și până acum au reușit să își împartă treabă cu bine atât la trupă cât și la școală. Eu am avut bacul și admiterea, și recunosc că am avut emoții pentru că cele mai multe concerte din 2011 le-am avut aglomerate chiar în perioadă aia de la începutul verii. Din fericire, am reușit să mă concentrez și pe examene și le-am rezolvat pe toate. Iar acum mă aștept să funcționeze asta și pe parcursul facultății, chiar dacă este una grea și mănâncă foarte mult timp.

Voi concertati acum foarte mult în Brașov și București, nu plănuiți să veniți și la Cluj și să susțineți o reprezentație pentru fanii de aici?

Ne-ar plăcea foarte mult să ajungem în inima Transilvaniei, știm că în Cluj scena rock este mult mai activă decât prin alte părți iar publicul clujean are parte de cuvinte de lăuda. De asemenea, ne bucură foarte mult să auzim că avem fani și acolo! Însă până atunci, informații veți găsi pe pagina noastră de facebook (http://www.facebook.com/TrupaQuantiQ ).

Că tot ai menționat scenă rock clujeană, ce formații din Cluj ți-au atras atenția în mod deosebit?

Sunt mai multe trupe ce mi-au atras atenția de-a lungul timpului, așa că e puțin mai dificil să aleg, căci voi acolo aveți foarte multe trupe bune! Alternativ Quartet m-au surprins plăcut când i-am auzit acum vreo doi ani într-un concert și de atunci a devenit una din formațiile mele preferate. Știu că și ei s-au luptat cu tot ce înseamnă industrie muzicală românească și probabil încă o fac și le țin pumnii! Chiar merită să se facă tot mai auziți! De asemenea, îmi plac mult Luna Amară. I-am văzut de foarte multe ori și nu cred că mai au nevoie de prezentare, istoria lor vorbește de la sine. Eu chiar îi admir pentru ce au făcut de peste zece ani încoace și că rezistă. Și chiar îmi sunt dragi cei de la Luna Amară. Mai sunt Kumm și Front care s-au făcut remarcați. Sper să nu fi uitat vreun nume și îmi cer scuze eventual!

Ar fi unele anume cu care ai vrea să concertezi pe aceeași scenă?

Mi-ar face plăcere să împart scena cu cât mai multe trupe din Cluj și nu numai. Șansa în sine ar fi deosebită, având în vedere că facem același lucru – susținem scena rock și transmitem anumite mesaje.

Pentru fanii clujeni care încă nu vă cunosc, ce melodie QuantiQ recomanzi, care crezi că vă caracterizează cel mai bine?

Aici e greu… Din punctul meu de vedere, fiecare melodie e diferită față de celelalte și aș zice că toate melodiile ne reprezintă. Din păcate, nu ne ajută nici ce se află pe internet la oră actuală, pentru că albumul la care lucrăm va conține primele înregistrări calitative ale pieselor. Așadar, recomand o trecere prin cât mai multe melodii pentru o părere mai amplă!

Giorgia Pițoiu

sursa: Descensus ad Inferos

2. Editorial de iarnă. 2011 review.

Nu știu cum se face că îmi vine inspirația, sau poate mai bine spus „starea”, în timp ce fac curat și ascult ceva muzică nouă. Poate că mă mai răscolește câte o amintire, două...

Să fi fost greșit faptul că nu am scris ceva planuri pentru 2011? În general, dacă nu scriu asemenea lucruri, uit ce am plănuit. Cât despre an, clar nu mă așteptam să se întâmple atâtea. Cu siguranță a fost un an bogat pentru mine și foarte ...helpful. Am cuvinte de laudă la adresa lui (cum am de obicei asupra anilor), iar regrete m-am obișnuit să nu-mi formez. Totuși, dacă mi se permite, aș regreta că nu am mai scris - nu cum o făceam odată. Puteam să progresez mult și îmi pare rău că nu am continuat în vechea manieră. Dar poate așa a trebuit să fie, să învăț altele între timp. De asemenea, mă simt puțin vinovat pentru că se apropie martie, iar eu nu am fost capabil să finalizez un review din decembrie și până acum. Se vrea a fi un review pentru 2011, dar voi profita de ocazie și voi scrie și în plus. Iar dacă tot au trecut aproape două luni din noul an, de ce nu...?

Mă bucur că în vara am fost am scris Editorialul. Mă scutește acum de câteva descrieri și nu voi mai intra în subiect acolo unde am făcut-o deja.

*

Până acum mi-am dovedit că facultatea nu e chiar atât de groaznică pe cât se spune. Dar așa zicea lumea și de bac. Și se zicea că nu voi avea timp pentru nimic, tot felul de prostii în genul ăsta. E drept, nu m-am agitat cu absolut nimic și din păcate nu am făcut-o nici în sesiune. De-a lungul timpului am avut mult noroc, într-adevăr, iar asta m-a învățat (prost) să fiu mai delăsător. Puteam să fac totul mai lejer pentru mine, dar ca să mă învăț minte, m-am abonat pe vară la cele mai importante materii din primul semestru. Să mă gândesc că e un fel de răsplată pentru lipsa corigențelor din anii de școală!? Aici se încadrează de minune ce am scris în articolul precedent legat de „lipsa eficienței”, pierderea timpului, șamd. Realizez că sunt capabil să mă descurc perfect, însă trebuie să mă concentrez să găsesc energia necesară acțiunii. Nu e greu și am pretenția de la mine să reușesc. Iar la modul general, când va veni vremea, voi realiza și eu ce trebuie să fac cu adevărat, iar aici mă refer și la priorități generale. Cred în mine.

*

Pe plan psihic/moral/spiritual/cum vrei tu să-l numești, aș împărți totul în două părți: primele 7 luni și ultimele 5. Îmi aduc aminte că anul a început foarte ciudat pentru mine. Nu mai rețin detalii, însă știu cu siguranță că am fost într-o stare de negare a ceea ce mi se întâmpla și voiam înapoi ce avusesem pentru destul de mult timp. Poate nu mă descurcam cu viața mea așa cum trebuia. Treptat a început să fie mai challenging și changing. Mi s-au întâmplat cele mai multe atunci și fugeam printre sentimente. Din trecut, din viitor, unele „oarbe” și noi, altele venite dintr-o obișnuință și o dificultate de a schimba ceva. Treceam prin ele ca un amețit, continuând astfel o bună perioadă. Foarte ciudat a fost. Alegeri, naivitate, poate prostie pe-alocuri, dar eu cred că am rămas cu ceva din toate astea, căci am ajuns la concluzia că încă nu mă cunosc pe deplin. Nu am dreptul să spun dacă sunt mândru de perioada asta, sau nu, însă în melancolie de ianuarie-februarie spun că a fost cam întunecată, dar nu pot decât să o accept așa cum e/a fost și să merg înainte. În a doua parte, totul s-a rezolvat repede și simplu. A venit de nicăieri și categoric m-a luat prin surprindere. Deși... am avut tendința (sper că rămâne la trecut tendința) de a-mi găsi probleme acolo unde nu-s. Din fericire, sunt conștient că majoritatea aberațiilor se află doar în capul meu iar „marea” experiența pe care o am mă aduce cu picioarele înapoi pe pământ. E foarte complicat de explicat. Dar m-am liniștit, nu mai fac pe amețitul și mi-am spus la un moment dat că „gata”. Mă bucur că am trecut peste orice obstacol imaginar sau nu.

*

În 2011 am atins un alt nivel cu tot ce mi-am dorit legat de muzică. Un fel de record doborât din nou. Mă bucur foarte mult că am reușit să văd trupe precum God is an Astronaut, Grimegod, Riverside, Tides from Nebula, Alternosfera, Bon Jovi, Oniric, Celest, Luna Amara, Travka, Trooper, Negură Bunget - în prima jumătate a anului (detalii aici), însă după toate concertele la care am participat am ajuns să nu mai fiu atât de entuziasmat și să mă gândesc de mai multe ori înainte să îmi cumpăr bilet. Poate e de vină calitatea unor evenimente care m-au „marcat” de-a lungul timpului (exemplu), iar multe dintre celelalte concerte sunt slabe sau cel puțin nu aduc exact a ce consider eu artă. Folosind acest raționament, în partea a doua au existat mai puține formații pe care am dorit să le urmăresc, câteva fiind totuși și „de dragul zilelor bune” sau de dragul unor prieteni: Travka, Luna Amară, Alternativ Quartet (care cresc din ce în ce mai mult!), Celelalte Cuvinte, Fen și câteva de la Dark Bombastic Evening - Dirty Granny Tales, Alcest, Loell Duinn, Rome, Vulture Industries, Les Discrets, Sunset in the 12th House, Hexvessel. Experiența DBE a fost frumoasă, plină de oameni frumoși și interesanți și cetatea Alba Iulia care e !!!. Păcat totuși de vreme, pentru că acea caniculă nu mi se pare demnă de o asemenea trăire. Am rămas cu multe amintiri și probabil mă voi îndrepta spre acel pământ și în această vară (un fel de serial ce își are originile în festivalul medieval de la Bistrița). Apoi, mai sunt concertele organizate (Next Evil/Dream Event): Bucovina cu Negativ, Put Solnca și False Reality, Negură Bunget cu Agamendon și Carpatica, Leafblade, World Music Festival și Winter in the Underground, adică Grimegod, Searing Blaze și Amarthalos (on stage), evenimente care au fost unice, chiar dacă nu am mai avut ocazia să petrecem mai mult timp cu formațiile (precum a fost în mai). Mă bucur că învăț tot mai mult din asta :).

*

QuantiQ a început să meargă din ce în ce mai bine. E o perioadă bună, suntem în mijlocul înregistrărilor, încep să răsară și concerte pentru 2012 și presupun că lucrurile devin „aglomerate” într-un sens bun. Am cântat de câteva ori în București până acum, Câmpulung Muscel, Sibiu, Târnăveni, și Brașov, desigur (detalii despre prima parte aici). Eu trebuie să pun neapărat mâna pe bass și să cânt mult mai mult. Plus că simt că progresez încontinuu și să profit de starea asta. În 2011 am căpătat multă experiență vis-a-vis de tot ce înseamnă scenă și biznis muzical. De fapt, mai degrabă aș spune că am intrat în domeniu...

*

Trebuie să mă axez mult mai mult pe prezent, cumva. Să ies din blocajul în care mă aflu, să profit de inspirația, stările pozitive, gândurile creative și puternice pe care le găsesc ori la duș ori în mici plimbări seci prin zăpadă nepoftită. Și să ascult muzică... Am nevoie de aer proaspăt.

Formațiile perioadei: Les Discrets, Alcest, Soror Dolorosa, Solstafir, Falloch, Arctic Plateau.

1. Another Step (Review)

Mă simt vinovat pentru că nu am mai scris cum obișnuiam odată. Nici calitativ, nici cantitativ. Scriam pentru că aveam ceva de exprimat; ce s-a întâmplat în ultima perioadă!? Iar prin minte îmi trec tot felul de gânduri pe care trebuie să le pun aici. E decembrie și momentul în care iarăși trag linie. Anul trecut am uitat să îmi scriu obiective, iar acum nu îmi aduc aminte să fi avut așa ceva în primul rând. Ăsta să fie motivul anului diferit și twisted (în niciun caz într-un sens rău, ci neutru) pe care l-am avut? Plus că mă simt atât de obosit și simt nevoia să schimb ceva; linia pe care o trag va fi extinsă, fără să aibă legătură cu ultimele 12 luni. De aceea, voi împărți postările, să nu amestec aiurea ideile și spiritualul cu materialul. Mintea mea cea organizată…

A venit iarăși un moment în care realizez că mă pierd în o grămadă de acțiuni inutile și eu treptat uit de unde am plecat și încotro. Amân. Asta fac, amân. Și mă face să mă simt vinovat; spre exemplu, ce vreau eu să scriu aici am în minte de la sfârșitul lui noiembrie. Nu am făcut nimic, puteam să îmi înregistrez din idei sau măcar să le scriu undeva. Am pierdut gânduri, formulări și cuvinte de atunci și asta mă seacă.

Conștientizez tot mai mult „bagajele” de care am nevoie în următoarea călătorie. Simt că sunt undeva aproape de răspuns și de călătorie, dar nu suficient. Tot ce mai e de făcut e să iau eu totul pe umerii mei și să îmi asum idealul. Dar cred că asta e și cea mai grea parte. Adică, uite, mi-am dat seama că nu pot să fiu atât de maleabil și nici nu am voie să fiu iresponsabil cu mine. Dar practica e puțin mai dificilă. Cert e că nu voi renunța niciodată la esența mea; principiile în care am crezut, stâlpii vor rămâne aceeași. Mintea mea e încontinuu bombardată de impulsuri ale schimbării. Am tot scris, de când fac asta, despre drumuri și călătorii și tot felul, știind doar în mare despre ce e vorba. Tot metaforic bănuiesc că una dintre aceste excursii s-a terminat - cea în care trebuia să adun tot felul de informații, hărți, busole, lucruri pentru ceea ce urmează și contează de fapt. Eh, am ajuns la popas. Sau bifurcație? Trebuie să mă decid. Însă, înainte de toate, trebuie să îmi adun toate cunoștințele, acele busole, într-o cămăruță a orașului-labirint din mintea mea și să le amestec, să le ordonez, să le amestec și iarăși să le ordonez, până ce ajung să iau o decizie. Mai trag de timp puțin, căci mai prind o carte cât alerg ultima sută de metri. Așa fac eu, îngraș porcul în ajun. Ironic este că a funcționat în cele aproape două decenii. Am avut noroc în ciuda sensului general al bunului mers al lucrurilor de pe această planetă. Momentan nu realizez meritul acestui noroc. Conform teoriilor mele, de pomană nu l-am primit. Dar am vrut eu să îl forțez în scopuri meschine și becaliene, fără să reușesc. E un noroc care are încredere în mine și știe măsura universului de pe aici. E eficient, aș zice.

Nu am noțiunea priorității în toate acțiunile mele. Adică trebuie să găsesc ușor ce este superficial într-o treabă și nici să nu-i acord cea mai mică atenție. Înseamnă de fiecare dată pierdere de timp și energie; iar eu îmi doresc să nu îmi permit asta, cât de arogant poate părea. Viața (asta) e scurtă și mă voi limita la a face strict lucruri care contează și mă fac să mă simt bine. Pierderea timpului - că e ușor și comod să stai... Dar sunt atât de multe lucruri pe care vreau să le învăț și mă pierd pe drum. Iar ca asta să funcționeze, trebuie să știu ce vreau să fac cu adevărat și să nu mai pierd timpul ăla nenorocit. Timpul... Și nu m-am referit niciodată la lucruri serioase din viitorul îndepărtat, pentru că nu găsesc nici rost în a munci pentru o anumită perioadă din viața mea pe care nici nu știu sigur dacă o voi prinde. Chiar nu îmi place, că la urma urmei prezentul contează mai mult. Mă lupt să fie bine acum. Și că veni vorba de timp... Nu înțeleg de ce există așa ceva. Sau de ce ne măsuram timpul. Asta e și mai urât. Ani, luni, zile, șamd. Imaginează-ți și tu cum ar fi o lume fără să măsurăm timpul! Dar, probabil, va trebui să accept asta, sau să îl privesc diferit. Nu știu. Încă un lucru la care trebuie să mă gândesc în următoarele zile. De asemenea, ce mă fac cu chestiile nașpa ce se tot repetă în viața mea? Și nu le pot schimba fizic. E nevoie de acceptarea lor, cumva? Sau percepția în sine? Eu cred că nu e nicio coincidență faptul că mă lovesc de aceleași obstacole; mă agăț și eu cum pot și de ce apuc.

Percepția... Trebuie să devin de mâine cel care îmi doresc să devin. Poate că nu-mi permit nici din punct de vedere financiar, nici spiritual, dar atitudinea... atitudinea o pot avea. Unora, probabil, le-ar părea toată povestea greșită. Nu și în percepția mea. Like attracts like. Am să las prostiile la o parte. Și, încet sau repede, așa cum trebuie, voi avea parte de tot ce îmi trebuie să ajung cât mai departe.

Sur l'ocean couleur de fer

Am fost în vizită pe Marte...

Tot acest timp m-am plimbat prin tot felul de povești, fulgere, păduri cu fauni, stări, vise, țări pe care le numeam Neverland sau Alaska. Unele au fost mituri și fantezii puerile, altele pilde exagerate sau poate doar ce am trăit eu. Și în tot acest timp m-am supus unor războaie ce, în cele din urmă, m-au format și am devenit eu. Până și astăzi am dat un război lung; m-am oprit atunci când am realizat ce se întâmplă. Și ieri m-am luptat și mâine voi face la fel, căci mă voi speria și mă lovi de alți pereți inexistenți. Poate nu voi scăpa de războaie vreodată și uite, asta nu-mi place! Încă nu m-am decis care e scopul vieții, ce trebuie făcut și celelalte lucruri, dar tot cred că lumea este sau trebuie să fie a mea. Fără a ști ce presupune asta, gândesc că mintea mea ar trebui să mute munți pe-aici și să construiască. Dar luptele mă obosesc și vreau să trăiesc în starea asta linștită de acum. Cotrobăind prin sertarul cu amintiri, realizez că acest deja-vu care mă întâmpină în fiecare dimineață este un amalgam format din acele povești și fulgere pe care le-am enumerat. Îmi vine puțin greu să explic asta, e vorba despre istoria mea, feelingurile pe care le câștig periodic și pe care le pot asocia cu vremea sau muzica. Iar mai mult ca toate, am dat peste acel sentiment drăguț peste care s-au așternut straturi de ani cu praf. E atât de frumos! ...iar zilele astea m-am gândit la un nume. Clișeicul ego al meu ce se zbate să iasă din această repetiție enervantă trișează. În fine, m-am gândit la un nume și nu am găsit. Și radiez de fericire! Eu realizez... Înseamnă că m-am învins și i-am invins pe toți! Orice nume vine cu un sfârșit al său. Privește în jur! Eu mă uit prin acel sertar și îmi dau dreptate, căci eu îmi imaginam acele romane cu foarte multe volume incluzându-l pe ultimul. M-am uitat prin nevoia mea de a pune capăt după un timp unei saga, fără a putea face ceva în privința asta - în cel mai bun caz o întorceam pe toate părțile și asemenea unei cârpe, o storceam până devenea mai uscată ca soarele. Și asta sperie, nu? Pe mine mă sperie. Dar...

Astăzi sunt fericit; radiez! Pentru că, serios, nu are nume. Doar există și eu sunt fericit! Vom fi aici pentru totdeauna!

Abendlicht verjagt die Schatten

Aș vrea să nu mă îndepărtez vreodată de mine. Cu toate că de multe ori sunt un prost; zic, fac, gândesc multele zburătoare ce-mi trec prin minte. Chiar îmi doresc să mă întorc pe pământul meu, pe o Terra frumoasă, acolo unde zace cel Cumpătat.

*

Eu mă blochez des în puncte istorice și aceleași intersecții idioate care mă fac irascibil. Urăsc repetiția și urăsc neputința. Și oamenii... Nu, pe ei nu îi urăsc. Oamenii ăștia care sunt atât de egoiști și răsfățați fără să-și dea seama! Urât egocentrici. Spre exemplu, au impresia că ajutând alți oameni sunt altruiști! Pff, și amuzanți! Ce mă fac eu cu ei? Nu pot să-i las așa de izbeliște, nu pe toți și nu tot timpul. Nu mă lasă inima! Dar eu nu sunt Dumnezeul lor... E arogant să mă bag peste alții, peste viața lor? Poate îndrăznesc să îi cutremur. Chiar și asa, nu vezi cât de derutați sunt!? Dar așa e, viața lor e viața lor, iar schimbând o cărămidă... Altă tencuială, vopsea, meșteșuguri. Riscant. Să fie sănătos să-i las așa? Viața lor e viața lor... Mă întreb: câți dintre ei își rezolvă crizele prin care trec? Și câți dintre ei sunt fericiți? Eu vreau oameni fericiți, dar ei sunt fraieri. Cei în care cred eu. Foarte fraieri. Trăiesc în dimensiunile lor complicate și ciudate și fără sens. Problema mea e că nu sunt bun la asta - să-i ajut. Statistic vorbind, NU sunt bun! Și tot statistic vorbind, nu poate ieși bine de acolo de unde... Nu vreau să fiu o piază rea și nici nu vreau să pierd ceea ce am. Și nici nu-mi stă în fire să nu mă bag. Porcărie de intersecție și gânduri irosite...