Povestea lui 667 - Prolog: „Gathering Dust”

Unde vrei să ajungi, copile? Ce vrei să te faci tu când vei fi mare?

Nu îndrăzni să zâmbești! Ai atâtea de făcut și tu...!? Unde te rătăcești așa? Haide, vorbește cu mine. Aștept, aștept, aștept...

Mă amuzi. Uită-te la tine, ești patetic! Nu înțelegi ce trebuie să faci? Ți-am explicat de atâtea ori. Și nu doar eu! Iar tu ai promis... Ai promis că o să faci să îți fie bine. Știi, sunt curios cât control mai ai asupra ta. Toți suntem curioși! Am observat cum îți tremură mâinile... Am observat cum privirea ta stă doar în podea, cum încerci umil să ne convingi pe noi toți, inclusiv pe tine, că ești pe drumul cel bun. Mă faci să râd atât de tare, copile! Cât mai reziști tu?

Adu-ți aminte de tine. De drumurile tale... pe unde le făceai și cum! A fost o vreme când chiar erai tu. Ai avut forța să fii mai sus decât noi toți și știi ce e și mai amuzant? Că tu singur ai plecat de-acolo. Singur! Ai îndurat perfect sute de duminici triste. Te-au călcat în picioare fauni, zei, tărâmuri. Măcar fii mândru de tine! Ești cât se poate de distrus, dar nu uita cine ai fost - e tot ce ți-a mai rămas. Altfel, vei muri. Vei muri, copile!

...nu pot să cred cât de multe ai uitat, să știi. Nu pot să cred că ai uitat de iluzii, de Neverland, diavoli și toți cu cei ce te-ai luptat și habar nu ai cum îți sticleau ochii atunci! Mai ții minte când te înstrăinai și acasă era ultimul loc unde voiai să mai ajungi? Eu da... Și poate că trebuie să îți readuci aminte TOT dacă vrei să te trezești. Trebuie să te trezești, copilul meu. Trebuie să te trezești. Trebuie!

Locul tău este departe de aici. Găsește-ți paltonul și ia-l pe tine. Undeva, cândva, ești așteptat pe un pod în Lyon...

Trebuie să te trezești. Regatul tău arde...

Raudt og Svart

Nu îmi dau seama cum trece timpul pe lângă mine. Și toată iluzia aia cum că aș fi nemuritor a început demult să se clatine. Observ tot mai multe neînțelegeri în mintea mea, îmi dau seama cum ar trebui să funcționeze totul, însă încă mă gândesc la asta ca la viitor și nu prezent. Mă doare, într-un mod metaforic, căci îmi pare să fiu lipsit de sentimente, că am scris despre asta foarte mult, mai ales în ultima vreme! Și mai observ în mine că mă transform încet în cel pe care îl detestam, acel tip de creatură. Încep să uit de mine. Nu mai am zâmbet. Cresc și cred că asta e una dintre perioadele în care nu aș avea voie să uit cine sunt eu. Și nu înțeleg de ce fac asta... Nu înțeleg de ce nu mai cred că sunt un supererou sau de ce continui să reacționez stupid în fața unor situații stupide. Nici nu știu de ce mai am nevoie; mă simt debusolat rău, cu toate că am avut rareori momente în care puteam să respir normal - și eu naiv să cred că am scăpat! Nu înțeleg unde este toată motivația mea, toată ambiția să mă duc pe mine la capăt. E atât de ușor să spun „next time”... Vorbesc despre gusturi și o dau în elitism atunci când sunt contrazis.

Îmi displace teribilimul. Am spus-o, o spun și o voi repeta. Știi, devin irascibil de fiecare dată când le aud, le văd! Și, la fel, mă irită când le aud ideile preconcepute. Ei, atotștiutorii! ... dar eu le am pe ale mele și mă transform în cel mai penibil eu pe care l-am avut în grijă. Ce vorbesc? Nu îmi mai place nimic și habar nu am ce trebuie să fac. Toată situația îmi dă impresia că m-am transformat în ceva așa cum e tot poporul român - inapt să pornească o revoluție, un război.. Să am nevoie de o flacără? Cu ce naiba m-ar ajuta? Vreau un tsumani de emoții acum, peste mine. Să mă simt măcar năucit de ele și să scriu romane, căci am nevoie de asta.

...într-un colț modest și înnorat al lumii, unde liniștea nu își face de cap.

Reality Dream IV - Doruri

Indiferent de impresia pe care ți-am lăsat-o ție, eu am scris doar pentru mine. Și atât.

Sunt ...obosit. Gândurile mele se prostesc tot mai des și corpul meu se comportă pe măsură. Ajung mereu la aceleași concluzii făcând analize, retrospective și tot duimul de porcării inutile care îmi dau impresia că mă ajută sau schimbă cu ceva. Dar maschez cum pot mai bine luptele și slăbiciunile „de după cortină”. Mă uimesc de criticismul pe care l-am căpătat. Eram așa, dar... nu îmi face bine. Nu cum e el acum.

Sunt atât de multe de discutat, căci nici nu știu de unde să mai încep. Când merg spre casă - de obicei - realizez un „scenariu” în jurul căruia să se învârtă următoarea poveste genială pe care o voi scrie, dar se întâmplă atât de multe cu mine încât mă pierd. Când ajung, uit până și de mine. E urât, așa-i? Acum două seri am încercat să-i impun minții mele să se reseteze... sau măcar să se dea înapoi cu vreo 4-5 ani. Era vremea în care știam puține și îmi doream puține, dar făceam eu în așa fel încât dădeam pe-afară de dorințe împlinite. Știi, nu îmi place să fiu subestimat - chiar dacă persoana care greșește în așa manieră este, poate, neinteresantă. Nu știu de ce mi se întâmplă asta. Și nu îmi pot stăpâni reacțiile. M-am blocat!? Și iarăși uit de unde plec și simt că încep să devin penibil. ...ca ăia care scriu despre întâmplările lor neinteresante și ciudate.

Nu se presupunea că suntem într-o evoluție măcar constantă? Adică, eu nu mă așteptam să ...mi-e greu să spun... uite: regresez! Și mda, nu mă așteptam să regresez și acum sunt agitat, vreau să mă regăsesc. Într-o zi am fost invincibil, dar acum sunt atât de așa-cum-nu-îmi-doream-vreodată-să-(mai)-fiu! Poate că am ajuns în punctul ăsta din neatenție sau vreo pasă proastă într-o zi de duminică, așteptând neputincios să înceapă școala, și am dat din brațe prin apa asta neagră mai mult decât ar fi trebuit și m-am... rătăcit. Sunt sigur că mă învârt în jurul unui răspuns banal. Dar eu gândesc atât de pe lângă... Doar dacă m-aș cunoaște mai bine. Doar dacă aș începe să citesc și o carte bună, așa cum îmi place mie și cum nu am mai făcut de secole. Doar dacă nu mi-aș pierde timpul sau pe mine în fleacuri. Și e un cerc vicios la mijloc. Sau un carusel. Se învărte aici, lângă mine, și nu știu când ar trebui să sar în el. Am nevoie de stâlpii mei care m-au susținut cu mare amabilitate și pe care i-am părăsit eu de bună voie. Știi ce mă irită cel mai tare? Faptul că toată starea asta pe care o am mi se pare nepotrivită aici, acum! Nu am nici două decenii și mă simt obosit, cu mintea deja în altă parte, de parcă am nevoie de „aer curat”. Apoi, după câteva secunde încep să îmi amintesc că am încercat tot timpul să îmi țin capul pe umeri, indiferent de situație, cu toate că nu de puține ori mi-am dorit să mă pierd printre niște idei și acțiuni teribilisto-adolescentine. Iar când am făcut-o m-am simțit atât de vinovat încât mi-am jurat că nu voi mai călca pe acele tărâmuri vreodată. Și da, mă irită că gândesc așa. Sunt un copil și vreau să rămân așa; nu îmi place maturitatea asta serioasă pe care o adopt uneori, dar mi se pare fancy și mie îmi place fancy. Știu și eu ce mi se întâmplă, se vede de la o poștă - maturizarea asta falsă -, dar eu sunt încăpățânat și cum am zis și mai înainte, pierdut. Pierdut printr-o mare neagră, murdară, printre un amestec de principii și valori, neavând nici cea mai mică idee legată de construirea mea pe bune, printre disperări ale unor dorințe vechi și ce refuză să mi se îndeplinească, printre nesimțiții din mintea mea ce nu mă ascultă, printre neuronii buimaci care nu mai știu când să își schimbe potențialul, printre gânduri colorate ce nu mai stau să fie aranjate și creează curcubeie, printre oboseli nejustificate și clipe (pe)trecute în fața unor...

Sunt curios când și cum voi reuși! Va fi ceva acolo cândva! ...crezi că sunt doar speranța cu optimismul meu acolo? Eh, știu eu ce știu.

Goodbye, Milky Way!

Lumea pe care am părăsit-o de curând nu era pentru mine. Cel puțin așa continui să susțin. Iar din acel moment am refuzat să le vorbesc despre ce am făcut. Am ținut totul pentru mine, în mine. E cel mai bine așa, zic eu. Am obosit să explic. Deja știu cum ar putea reacționa: unii ar aproba, alții ar încerca să mă convingă că există alternative. În final vreau să fiu eu mulțumit, să știu că nu s-a mai scurs o viață fără să termin ce am de terminat.

*

Lucrurile scăpaseră de sub control. Sau, uite, poate nici nu a existat așa ceva în adevăratul sens al cuvântului. Bestiile, în mintea mea, au devenit din ce în ce mai ostile și haotice, din ce în ce mai înfometate. Au dobândit un fel de teribilism continuu. Imaginează-ți că pentru aceste creaturi, scopul vieții a devenit construirea altor realități ciudate și distrugerea celei adevărate, adică singura care ar putea conta în mințile noastre limitate. Apoi, până la apariția infinitului de profeții, profeți, idei, universuri fumate, băute, scrise, cântate sau visate a mai fost un singur pas. Și cea mai mare problemă e ca fiecare era egoist, iar lumile individuale. Ce era real a devenit ireal, urât și plictisitor.

*

Pămîntul și-a făcut treaba; alte galaxii au fost mai prietenoase și se va păstra regula, sunt sigur. Oriunde e mai bine ca pe Pămînt. Problema mea este că mi-am însușit slăbiciunea asta de a nu mă putea despărți de chestii. Îmi este ușor să mă tot teleportez, că doar e aiurea să stai într-un singur loc prea mult timp. Dar obișnuiesc să mă întorc des. Chiar și pentru câteva clipe, dar mă întorc. Trecutul tinde să pară simpatic odată ce a devenit trecut. Viitorul e și el palpitant, însă niciodată melancolic.

Drum bun!

Răzbunarea Voastră

Înconjurat de creaturi și creații, regate, simple sau complexe tărâmuri, iluzii diverse, anotimpuri ciudate, universuri ce le-am creat. Ale mele. Dansează haotic în juru’-mi de ceva timp, fiind în prim plan pe rând una câte una. Le miros în întregime... călătoriile, drumurile pavate cu pustietate, curiozitate și naivitate, cerul. Cerul care era plin de ale mele! ...nu înțeleg mesajul.

*

Știi, e interesant omul. E un singur om. În toate aceste izvoare istorice - un singur om care trece prin toate aceste experiențe. Viziune. Lumea lui fantastică demnă de Basm. Și mă întreb dacă omulețul (nevertebrat?) este doar un blocaj sau orgoliul unui personaj principal specific. E incapabil să iasă din cutia lui de plumb - și totodată e atât de afară încât în jurul său se adună toți jucătorii. Dar este OM, deloc fantastic și mic în comparație cu măreția Universului. Și totuși... Prin diferite colțuri ale galaxiei sunt povestite imagini despre acest fals erou: unele poate undeva prin nordul Franței, într-o toamnă ciudată, stând pe un pod, privind fluviul și ascultând Les Discrets (posibil să poarte un palton și să fumeze des), altele în fața unei camere video, voios, sau fiind debusolat într-un tunel ce avea cândva să se deschidă într-o lume în care cavalerii nu poartă săbii sau armuri. Nu există un Cronos atât de amabil cât să mă lase să descriu toate aceste lumi într-o singură viață. Lumi identice, la urma urmei. Lumi identice, căci OM rămâne îmbrăcat în inocența sa în care este și jucat și amețit. Îi place extrem de mult, indiferent despre ce e vorba - atât timp cât joacă unul dintre rolurile principale.

*

Îmi place să știu că trăiesc. Asta se întâmplă când mă învârt ca un amețit printre povești de tot felul. Jocuri. Dar nu pot face asta tot timpul - mintea mea. Ea este cea care nu poate. Iar acum parcă trec prin TOT. Un fel de shuffle printr-un playlist ce conține episoade ale universului meu vechi. Astăzi fulgere, căci ieri m-am plimbat prin... E foarte confuz! Mă întreb ce poate însemna, căci pare totul fără sens. Mă simt într-un fel liber; dar atunci de ce gândurile mele nu sunt la fel de libere? De ce nu zboară? ...că se comportă de parcă ar fi ancorate într-o groapă ciudată pe fundul unui ocean necunoscut. Iar faptul că s-ar putea să fiu blocat în continuare mă sperie. Mi s-a spus să nu renunț la cărămizile mele, mi s-a spus să rămân tare sau să devin și mai tare. Dar îmi las impresia că las avalanșe de afară să mă doboare. Iar eu nu ar trebui să fiu așa! Mă doare ce se întâmplă. Și știi ce mă doare și mai tare? Văd în jur oameni ce se transformă. Unii în vulcane, apoi explodează și ajung în locuri departe care nu mai seamănă cu acasă. Alții acum sunt păsări sau bestii - creaturi care (încă) nu fac parte din registrul proiectului 667. Sau oameni ce pur și simplu dispar. Imaginile se schimbă/transformă atât de repede încât eu pierd pasul și nu mai cunosc nimic din ce obișnuiam să cunosc; și eram profesor... Sau este vorba despre perspectivă. Orice ar fi, e atât de urât afară încât prefer pe moment să stau închis în cutia mea de plumb. Mi-e atât de dor de casă...

Și oricât de multe comete sau fulgere îl vor lovi, oricât de mult își va dori să îl întâlnească pe zeul soarelui, oricât de multe suflete ar salva, oricât de multe stele ar atinge sau stinge, povestea sa va fi aceeași. Fără excepție, același final.

Interviu cu mine

Interviu realizat de Giorgia Pițoiu cu Mihai Rădulescu, basistul trupei QuantiQ: Consider că tot ce se întamplă în jur influențează arta, iar în cazul de față, tot ce ascultăm și ne place ne influențează.

Basistul trupei QuantiQ, Mihai Rădulescu, vorbește despre pasiunea sa pentru muzică, despre cum le-a influențat evoluția faptul că au cântat în deschidere la concertul Bon Jovi de la București, de anul trecut, dar mai ales face promisiunea să viziteze și scenele clujene în vederea susținerii unui concert. Tânărul discută cu o sensibilitate tipic artistică despre visul său devenit realitate și ne împărtășește cu bucurie proiectele de viitor ale formației.

Reporter: Când ai descoperit pasiunea pentru muzică, pentru chitara bass mai exact, și ce înseamnă pentru tine tot conceptul acesta de a avea o trupă, e un vis de-al tău împlinit?

Mihai Rădulescu: Îmi aduc aminte că de când am descoperit rock-ul, am început să mă imaginez și pe scenă. Încet, încet am învățat instrumentele și am trecut pe rând de la dorința de a fi toboșar, vocalist, chitarist și în cele din urma, basist… De fapt, cu bassul a fost puțin mai complicat pentru că nu știam exact cu ce se mănâncă. Am început să studiez fenomenul și am simțit că acest instrument mă caracterizează cel mai bine. Iar în curand se vor implini doi ani și jumatate de când m-am și apucat de învățat! Cât despre celălalt punct al întrebării, dorința de a avea o trupa a plecat din același moment cu dorința de a fi pe scenă. Singur nu m-am vazut niciodată! Totuși, nu mă așteptam să se îndeplinească atât de repede…

Spune-ne câte ceva despre trupă. Când a fost înființată și de unde a venit ideea pentru numele de QuantiQ?

QuantiQ a fost înființată in 2009,de catre Vlad (clape și voce), Sergiu (tobe) și Horia (chitară și voce).Știu din povestile lor că a fost puțin cam complicat la început, însă prin 2010 s-au așezat la “casa lor”, adică într-o sală de repetiții din Brașov, iar pe la sfârsitul lui martie sau începutul lui aprilie am ajuns și eu în formație. Apoi, după aproximativ șase luni, l-am cooptat și pe Robert (chitară) și astfel QuantiQ a pornit la drum în formula în care cântă și acum. Până am ajuns la numele actual am trecut printr-o serie de alegeri (aș indrăzni să completez cu: clișeice sau poate neinspirate, probabil ca în orice căutare de nume); “QuantiQ” a avut mai multe atuuri: originalitatea, aspectul grafic și oarecum caracterizarea noastră.

În general, fiecare trupă nouă este influențată de anumiți artiști consacrați ai genului , este valabil și în cazul vostru?

Da, este valabil și în cazul nostru, însă nu neapărat în mod voluntar.Consider că tot ce se întamplă în jur influenteaza arta, iar în cazul de față, tot ce ascultăm și ne place ne influențează. La urma urmei, muzica se învață ascultând muzică. Noi ascultăm foarte mult Pink Floyd, Dream Theater, Nightwish, unii Radiohead, alții Lamb of God, Anathema, ș.a.m.d. Însă ne dorim să fim pe drumul nostru, cât mai original posibil.

Versurile pieselor sunt foarte poetice, bine lucrate, cine le compune?

Trebuie să recunoaștem că aici ne ajută foarte mult managerul nostru, Radu, care este foarte apropiat de formație. El ne-a ajutat cu toate versurile de până acum, respectând mesajul pieselor pe care le-am compus.

Trebuie să fii într-o stare de grație să compui muzică?

Aș putea să spun că e vorba de starea de moment. Nu cred că e nevoie de ceva anume, ci doar de ceea ce se află în înteriorul nostru în momentul respectiv. Exceptând stările negative, cum ar fi irascibilitatea. Ne-au ajutat doar cele mai …liniștite și/sau pozitive.

Ați cântat în vara anului trecut în deschiderea concertului Bon Jovi, cum v-a influențat asta evoluția, ca trupa?

În primul rand, experiența ne-a ridicat la un nivel nou, deoarece am învățat ce înseamnă profesionalismul și cum e acolo, la nivel înalt. Apoi, a însemnat foarte mult pentru trupă oportunitatea în sine - într-o lună am ajuns de la un public de 100 de oameni la aproape 45.000, câți erau în acel moment în Piața Constituției. Totul ne-a luat prin surprindere, nu consideram că avem șanse de a intra, mai întâi, în finala concursului. Cel mai frumos moment și care ne-a dat multa incredere a fost cel în care juriul, în care se afla și trimisul lui Bon Jovi pentru acest concurs, ne-a anunțat ca formație câștigătoare. Per total, contează foarte mult că ne-am facut auziți și am avut ocazia de a cânta pe o asemenea scenă cu un asemenea nume.

Totuși, este destul de greu să supraviețuiești în industrială muzicală, voi sunteți un caz fericit, ați avut această mare realizare încă din primii ani de existență. Care e secretul succesului?

Este, într-adevăr, greu de supraviețuit, mai ales că această cantare din deschiderea concertului Bon Jovi nu ne-a adus neapărat mai multe concerte. Noi trebuie să muncim, deoarece considerăm că încă avem multe de invățat și de făcut până să ajungem la un nivel înalt și cel mai important e să ne vedem lungul nasului și să nu uitam niciodată de unde am plecat. Știm că avem potențial, dar știm și că e foarte greu de supraviețuit și pentru asta trebuie să stăm uniți. Ne așteptăm să existe tot felul de piedici de-a lungul drumului însă, la fel, ne așteptăm să le depășim cu bine.

Sunteți deja destul de celebri, ați apărut la mai multe posturi de televiziune, ce aveți în target pentru viitor? Un album, poate?

Ai nimerit-o cu albumul! Lucrăm la el de ceva timp și sperăm să îl putem lansa în prima jumătate a acestui an. Încă nu vrem să dezvăluim prea multe informații, dar promitem că va fi o surpriză plăcuta! Iar apoi, după lansare, dacă toate treburile merg bine, ne-am dori să pornim într-un turneu de promovare.

În afară de trupă voi mai aveți și alte obligații,școală de exemplu, cum se împăca aceste lucruri? Ajung cele 24 de ore ale zilei pentru ambele?

Trebuie să ajungă! Dar din păcate ziua tot scurtă e… Horia, Vlad, Sergiu și Robert sunt încă la liceu și până acum au reușit să își împartă treabă cu bine atât la trupă cât și la școală. Eu am avut bacul și admiterea, și recunosc că am avut emoții pentru că cele mai multe concerte din 2011 le-am avut aglomerate chiar în perioadă aia de la începutul verii. Din fericire, am reușit să mă concentrez și pe examene și le-am rezolvat pe toate. Iar acum mă aștept să funcționeze asta și pe parcursul facultății, chiar dacă este una grea și mănâncă foarte mult timp.

Voi concertati acum foarte mult în Brașov și București, nu plănuiți să veniți și la Cluj și să susțineți o reprezentație pentru fanii de aici?

Ne-ar plăcea foarte mult să ajungem în inima Transilvaniei, știm că în Cluj scena rock este mult mai activă decât prin alte părți iar publicul clujean are parte de cuvinte de lăuda. De asemenea, ne bucură foarte mult să auzim că avem fani și acolo! Însă până atunci, informații veți găsi pe pagina noastră de facebook (http://www.facebook.com/TrupaQuantiQ ).

Că tot ai menționat scenă rock clujeană, ce formații din Cluj ți-au atras atenția în mod deosebit?

Sunt mai multe trupe ce mi-au atras atenția de-a lungul timpului, așa că e puțin mai dificil să aleg, căci voi acolo aveți foarte multe trupe bune! Alternativ Quartet m-au surprins plăcut când i-am auzit acum vreo doi ani într-un concert și de atunci a devenit una din formațiile mele preferate. Știu că și ei s-au luptat cu tot ce înseamnă industrie muzicală românească și probabil încă o fac și le țin pumnii! Chiar merită să se facă tot mai auziți! De asemenea, îmi plac mult Luna Amară. I-am văzut de foarte multe ori și nu cred că mai au nevoie de prezentare, istoria lor vorbește de la sine. Eu chiar îi admir pentru ce au făcut de peste zece ani încoace și că rezistă. Și chiar îmi sunt dragi cei de la Luna Amară. Mai sunt Kumm și Front care s-au făcut remarcați. Sper să nu fi uitat vreun nume și îmi cer scuze eventual!

Ar fi unele anume cu care ai vrea să concertezi pe aceeași scenă?

Mi-ar face plăcere să împart scena cu cât mai multe trupe din Cluj și nu numai. Șansa în sine ar fi deosebită, având în vedere că facem același lucru – susținem scena rock și transmitem anumite mesaje.

Pentru fanii clujeni care încă nu vă cunosc, ce melodie QuantiQ recomanzi, care crezi că vă caracterizează cel mai bine?

Aici e greu… Din punctul meu de vedere, fiecare melodie e diferită față de celelalte și aș zice că toate melodiile ne reprezintă. Din păcate, nu ne ajută nici ce se află pe internet la oră actuală, pentru că albumul la care lucrăm va conține primele înregistrări calitative ale pieselor. Așadar, recomand o trecere prin cât mai multe melodii pentru o părere mai amplă!

Giorgia Pițoiu

sursa: Descensus ad Inferos

2. Editorial de iarnă. 2011 review.

Nu știu cum se face că îmi vine inspirația, sau poate mai bine spus „starea”, în timp ce fac curat și ascult ceva muzică nouă. Poate că mă mai răscolește câte o amintire, două...

Să fi fost greșit faptul că nu am scris ceva planuri pentru 2011? În general, dacă nu scriu asemenea lucruri, uit ce am plănuit. Cât despre an, clar nu mă așteptam să se întâmple atâtea. Cu siguranță a fost un an bogat pentru mine și foarte ...helpful. Am cuvinte de laudă la adresa lui (cum am de obicei asupra anilor), iar regrete m-am obișnuit să nu-mi formez. Totuși, dacă mi se permite, aș regreta că nu am mai scris - nu cum o făceam odată. Puteam să progresez mult și îmi pare rău că nu am continuat în vechea manieră. Dar poate așa a trebuit să fie, să învăț altele între timp. De asemenea, mă simt puțin vinovat pentru că se apropie martie, iar eu nu am fost capabil să finalizez un review din decembrie și până acum. Se vrea a fi un review pentru 2011, dar voi profita de ocazie și voi scrie și în plus. Iar dacă tot au trecut aproape două luni din noul an, de ce nu...?

Mă bucur că în vara am fost am scris Editorialul. Mă scutește acum de câteva descrieri și nu voi mai intra în subiect acolo unde am făcut-o deja.

*

Până acum mi-am dovedit că facultatea nu e chiar atât de groaznică pe cât se spune. Dar așa zicea lumea și de bac. Și se zicea că nu voi avea timp pentru nimic, tot felul de prostii în genul ăsta. E drept, nu m-am agitat cu absolut nimic și din păcate nu am făcut-o nici în sesiune. De-a lungul timpului am avut mult noroc, într-adevăr, iar asta m-a învățat (prost) să fiu mai delăsător. Puteam să fac totul mai lejer pentru mine, dar ca să mă învăț minte, m-am abonat pe vară la cele mai importante materii din primul semestru. Să mă gândesc că e un fel de răsplată pentru lipsa corigențelor din anii de școală!? Aici se încadrează de minune ce am scris în articolul precedent legat de „lipsa eficienței”, pierderea timpului, șamd. Realizez că sunt capabil să mă descurc perfect, însă trebuie să mă concentrez să găsesc energia necesară acțiunii. Nu e greu și am pretenția de la mine să reușesc. Iar la modul general, când va veni vremea, voi realiza și eu ce trebuie să fac cu adevărat, iar aici mă refer și la priorități generale. Cred în mine.

*

Pe plan psihic/moral/spiritual/cum vrei tu să-l numești, aș împărți totul în două părți: primele 7 luni și ultimele 5. Îmi aduc aminte că anul a început foarte ciudat pentru mine. Nu mai rețin detalii, însă știu cu siguranță că am fost într-o stare de negare a ceea ce mi se întâmpla și voiam înapoi ce avusesem pentru destul de mult timp. Poate nu mă descurcam cu viața mea așa cum trebuia. Treptat a început să fie mai challenging și changing. Mi s-au întâmplat cele mai multe atunci și fugeam printre sentimente. Din trecut, din viitor, unele „oarbe” și noi, altele venite dintr-o obișnuință și o dificultate de a schimba ceva. Treceam prin ele ca un amețit, continuând astfel o bună perioadă. Foarte ciudat a fost. Alegeri, naivitate, poate prostie pe-alocuri, dar eu cred că am rămas cu ceva din toate astea, căci am ajuns la concluzia că încă nu mă cunosc pe deplin. Nu am dreptul să spun dacă sunt mândru de perioada asta, sau nu, însă în melancolie de ianuarie-februarie spun că a fost cam întunecată, dar nu pot decât să o accept așa cum e/a fost și să merg înainte. În a doua parte, totul s-a rezolvat repede și simplu. A venit de nicăieri și categoric m-a luat prin surprindere. Deși... am avut tendința (sper că rămâne la trecut tendința) de a-mi găsi probleme acolo unde nu-s. Din fericire, sunt conștient că majoritatea aberațiilor se află doar în capul meu iar „marea” experiența pe care o am mă aduce cu picioarele înapoi pe pământ. E foarte complicat de explicat. Dar m-am liniștit, nu mai fac pe amețitul și mi-am spus la un moment dat că „gata”. Mă bucur că am trecut peste orice obstacol imaginar sau nu.

*

În 2011 am atins un alt nivel cu tot ce mi-am dorit legat de muzică. Un fel de record doborât din nou. Mă bucur foarte mult că am reușit să văd trupe precum God is an Astronaut, Grimegod, Riverside, Tides from Nebula, Alternosfera, Bon Jovi, Oniric, Celest, Luna Amara, Travka, Trooper, Negură Bunget - în prima jumătate a anului (detalii aici), însă după toate concertele la care am participat am ajuns să nu mai fiu atât de entuziasmat și să mă gândesc de mai multe ori înainte să îmi cumpăr bilet. Poate e de vină calitatea unor evenimente care m-au „marcat” de-a lungul timpului (exemplu), iar multe dintre celelalte concerte sunt slabe sau cel puțin nu aduc exact a ce consider eu artă. Folosind acest raționament, în partea a doua au existat mai puține formații pe care am dorit să le urmăresc, câteva fiind totuși și „de dragul zilelor bune” sau de dragul unor prieteni: Travka, Luna Amară, Alternativ Quartet (care cresc din ce în ce mai mult!), Celelalte Cuvinte, Fen și câteva de la Dark Bombastic Evening - Dirty Granny Tales, Alcest, Loell Duinn, Rome, Vulture Industries, Les Discrets, Sunset in the 12th House, Hexvessel. Experiența DBE a fost frumoasă, plină de oameni frumoși și interesanți și cetatea Alba Iulia care e !!!. Păcat totuși de vreme, pentru că acea caniculă nu mi se pare demnă de o asemenea trăire. Am rămas cu multe amintiri și probabil mă voi îndrepta spre acel pământ și în această vară (un fel de serial ce își are originile în festivalul medieval de la Bistrița). Apoi, mai sunt concertele organizate (Next Evil/Dream Event): Bucovina cu Negativ, Put Solnca și False Reality, Negură Bunget cu Agamendon și Carpatica, Leafblade, World Music Festival și Winter in the Underground, adică Grimegod, Searing Blaze și Amarthalos (on stage), evenimente care au fost unice, chiar dacă nu am mai avut ocazia să petrecem mai mult timp cu formațiile (precum a fost în mai). Mă bucur că învăț tot mai mult din asta :).

*

QuantiQ a început să meargă din ce în ce mai bine. E o perioadă bună, suntem în mijlocul înregistrărilor, încep să răsară și concerte pentru 2012 și presupun că lucrurile devin „aglomerate” într-un sens bun. Am cântat de câteva ori în București până acum, Câmpulung Muscel, Sibiu, Târnăveni, și Brașov, desigur (detalii despre prima parte aici). Eu trebuie să pun neapărat mâna pe bass și să cânt mult mai mult. Plus că simt că progresez încontinuu și să profit de starea asta. În 2011 am căpătat multă experiență vis-a-vis de tot ce înseamnă scenă și biznis muzical. De fapt, mai degrabă aș spune că am intrat în domeniu...

*

Trebuie să mă axez mult mai mult pe prezent, cumva. Să ies din blocajul în care mă aflu, să profit de inspirația, stările pozitive, gândurile creative și puternice pe care le găsesc ori la duș ori în mici plimbări seci prin zăpadă nepoftită. Și să ascult muzică... Am nevoie de aer proaspăt.

Formațiile perioadei: Les Discrets, Alcest, Soror Dolorosa, Solstafir, Falloch, Arctic Plateau.