Randomness

Orice ajung să scriu...

Planetă.

Epsilon Eridani.

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor.

Low self-control.

2012.

Povestea unui simbol.

Obsesie.

Evadare.

Very low self-control.

Bass.

Moarte stranie.

Regat arzând.

Gap.

Geneză.

Iubesc.

Operă.

Al treisprezecelea soare.

Masca.

Iarbă.

Trei părți.

Vin roșu.

19, 21, 13, 14, 5, 6.

Dans.

Schimbare.

Stele.

Zeu.

Albastru.

Zeu albastru.

Regat.

Zeu astronaut.

Pace.

Auschwitz.

Zeu negru.

Instrumental.

Pereți albi.

Dragon.

Chibrit.

Gaură neagră.

Și foc.

Zece etaje.

Lung.

Ceață deasă.

Crivăț.

Pădure.

Rusia.

Depth.

Noi, cei care locuim...

Sunet.

Constelații.

Australia. Atlantida.

Drum.

O lume la picioare.

Băț și bețe.

Bere nefiltrată.

Alune.

Călăuză.

Fum.

Alternativ Quartet.

Cetate.

Finlandeză.

Pierdere.

Leacuri.

Nebunie.

Plumb.

Înțelegere.

Karma.

Pian.

Cântare.

Straniu.

Vieți paralele.

Iubire.

Căldură.

Amețeală.

Alegeri.

Holocaust.

Bere limitată.

667.

Versuri.

Minciuni.

Motive.

Armonie.

Cheia fa și muncă.

Fantome.

Prima dată de câteva ori.

Pian, pian, pian.

Da.

Concert.

1+3+7+14, știi?

Голуби.

Energie.
Atingeri.

2013.

dream world

Am supraviețuit. Suntem încă aici... și tu, și eu.

Îmi urmează o perioadă de tranziție, întrucât Universul în care am crezut atâta timp, m-a făcut să nu mai înțeleg nimic din legile sale. Ceea ce face el mi se pare haotic, iar când una dintre acele legi îmi spune că „nimic nu este degeaba, fără rost” și nu se autorespectă, Universul își pierde sensul. E complicat și aiurea. Poate că nu voi pleca de aici. Ar însemna să te părăsesc și pe tine, să îmi părăsesc planeta. Oh, toată agitația asta mă induce într-o stare tare stranie. Haos peste tot și nu mă pot preface că nu îmi place. Chiar și așa, ajung astfel să îmi verific de două ori gândurile ce urmează să se transforme în cuvinte vorbite sau scrise, să nu cumva să întrec niște limite care m-ar băga în necunoscut complet.

Și nu te pot părăsi. Sunt mult, dar mult! prea atașat. Oh, planeta... Mă gândesc că, oricum, cel mai înțelept lucru pe care aș putea să-l fac este să las lucrurile să vină de la sine. Să nu mă mai complic cu dorințe și încercări de-ale mele (eșuate) de a face ca totul să aibă o anumită direcție. Iar asta poate că reprezintă cel mai greu lucru pe care l-aș putea face.

Poate cel mai în regulă este să fiu lovit de valuri aleatorii. Deși este o catastrofă magnifică: să știi că te îndrepți cu toată viteza spre un zid și totuși să accelerezi; să alergi către pierzanie cu zâmbetul pe buze; să aștepți, plin de curiozitate, clipa când se va alege praful de toate; este singura decepție programată, singura nenorocire previzibilă, pe care o vrei mereu și mereu (Frédéric Beigbeder). Poate cel mai în regulă este să nu mai încerc să acționez asupra ceea ce mi se întâmplă și să îmi pese câtuși de puțin ce urmează să se întâmple. Sau poate că e mai în regulă să cred că cea mai bună soluție este să-mi părăsesc acest nenorocit Univers. Dragul meu Univers, apropo... Te-am învins! Am avut dreptate până și în fața ta... Sau, știi tu, planetă frumoasă, poate că e și mai bine să îmi creez niște legi pe care să le pot încălca și să fie în continuare totul cum trebuie! Niște legi încălcabile și, nu știu. Habar nu am. Sensul lor poate fi nesimțit, aleatoriu sau inexistent. În orice caz, îmi este dificil să gândesc clar și mai mult ca sigur toate gândurile mele sunt exagerate mult. Tare mult. Norocul meu este că mă separă un fel de... граница.

falling into nothingness

Astăzi mă simt stăpân pe mine. Aș îndrăzni să spun chiar pe întreaga situație. Nu este altceva decât... Nu știu, am un surâs constant pe față. Surprinzător, e doar surâsul și atât. Câta pace...! Mă întreb dacă într-adevăr există regatul meu, căci în jur, acum, e doar liniște. Poate că nici măcar nu sunt în lumea mea și am nimerit întâmplător aici. Și ce mă fac dacă îmi place? Ce mă fac dacă voi fi alungat?

Poate că nici măcar nu sunt eu. Ceva e diferit, observi? Neliniștea, creaturile, cetățile, labirintul poate? Nu le văd. Poate că nici măcar nu e surâsul meu. Îl pot împrumuta definitiv? ...zău că mi-e complet străin. Îmi pare evoluat - mult mai evoluat decât toate planetele mele. Și totuși, planetele mele stau și ele fercite acum; fără culori. Cred că sunt încă prea mic să mă pot juca astfel. Sunt momente în care nu-mi dau seama dacă planeta e albastră, roșie sau neagră. Sau gri. Cel puțin, asta pe care mă aflu acum. Despre ea, legendele zic despre ea că ar fi...

Cu surâsul ăsta, e singura monotonie care îmi pare acceptabilă. Acum și aici. Cel mai probabil, însă, voi fi alungat înainte să îmi dau seama. Sau regatului meu îi voi lipsi atât de mult încât va veni el însuși după mine. Mă leagă atât de multe de el încât caut în mod constant cum să evadez. Acum. Și sunt atât de multe paradoxuri... Înțelegi halul în care mă contrazic? L-ai putea accepta? Paradoxuri ce îmi arată cum orice este previzibil devine rutină. Urăsc rutina! Dar orice ciclu are un singur ton la un moment dat. Și poate astfel va exista un moment în care îmi voi construi o altă lume.

...simți cum vine treptat spre tine și te înalță? Și te înhață. Ieri un pic, astăzi un pic. Așa construiești tu poduri. Distruge-le cândva!

Totul îmi pare atât de riscant! Mult prea mulți „dacă”. Și eu urăsc să fac alegeri. Îmi displac regretele, și paradoxal, trăiesc atât de mult cu ele și mi le însușesc cu atât de mare ușurință... Știu ce se zice, știu ce îmi zic - sunt mai calculat decât îți par! ...și matematica are lacune! Mi-aș dori un infinit de universuri paralele și un switch. Mi-aș dori să fiu nemuritor și aș avea așa aproape tot timpul să trăiesc și să ajung la un infinit de concluzii în infinite moduri. Dar știu că farmecul e muritor.

După atâtea coborâșuri și suișuri… Ei bine, mă pierd în fața ta. Lumea mea de acasă e sortită unor explozii atât de ciudate și nemaivăzute și știu că nu este nimeni făcut pentru asta, nimeni nu ar supraviețui acolo. Îmi voi lua regatul și îl voi băga în carantină. Nu vei înțelege niciodată de ce am făcut asta, știu. Dar, te rog, ai încredere în mine… Vreau să plec.

Pune-mă să-mi construiesc o lume perfectă.

Astăzi cad!

Dacă îți fur paradoxurile... Haide, serios, să ne îndreptăm către un alt soare. Poate ceva mai mare. Sau, cine știe? Poate că acolo sunt doi sori! Hai să ne învârtim haotic, să ne jucăm cu stelele, să le învârtim pe degete și să agățăm soarele ăsta micuț, pe care l-am lăsat în spate, de razele lui și să îl agităm. Să sărim prin găuri de vierme: eu în lumea ta, tu în lumea mea. Să ne întâlnim peste câteva ere, prin găuri negre aleatorii și să ne reamintim cine suntem. Și astfel, să colorăm galaxii și să plecăm de nebuni prin nebuloase. Iar poate...

*

Și ce mă fac dacă găurile astea nu există?

E atât de complicat... Nu-mi imaginez ce aș fi eu fără găurile mele negre. Vreau atât de tare să cred că ele există! Că oricând mă așteaptă și sunt dornice să îmi arate tot universul. E prea complicat și mă pierd în căutarea asta ipotetică și absurdă! Cum să nu existe găurile negre? Sunt amuzant.

În puținele clipe în care viața mea merge lin, într-o monotonie frumoasă, încep sa nu mai văd sens. Îmi rămâne doar să visez. Și, practic, fac asta poate prea mult. Însă știu că tot timpul este aici. Visarea, împreună cu muzica. Un fel de adăpost atunci când încerc să-mi văd regatul arzând. Uneori e obositor. Și tot timpul imatur.

*

Sper că marii regi se gândesc chiar acum să construiască un Everest mai mare pe o planetă mare și frumoasă. Nu va mai fi doar o iluzie... Și doar ei vor locui acolo. Va fi mult mai frumos ca aici... Vor locui printre o grămadă de fluturi, copaci gigantici și râuri; iar planeta va avea în curând câteva inele în jurul ei.

Take me, I'm falling...

Astăzi eu.

Mie mi-ar plăcea să fug undeva singur. Singur, singur. Să nu cunosc pe nimeni și nimeni să nu mă cunoască. Să fiu eu și o cabană micuță într-o pădure. Undeva prin munți - poate pe lângă Vatra Dornei. De acolo, mai urc vreo 2km și pot să văd Ucraina. Sau dacă nu, prin Siberia.

Am un stil atât de ciudat de a mă lega de tot felul de situații imposibile. Sau măcar foarte complicate. Și chiar îmi doresc să fac asta. În puținele clipe în care viața mea merge lin, într-o monotonie frumoasă, încep să mă panichez și să mă pierd tare.

Îmi place mult orașul meu întunecat. Și ploaia. Și seara. Și noaptea. Dimineața doar uneori. Îmi place mult și liniștea. Și oricând aș putea să spun că mâine mă voi îndrepta spre alt loc unde nu voi avea parte de tine, de regatul meu, de toate creaturile mele. Sau de mine. În altă zi, poate îmi voi pierde toată ziua hoinărind și căutând suflete pe care să le citesc. Sau doar voi hoinări... din galaxie în galaxie. Până de curând nu eram obișnuit cu dualismul meu sau trialism sau ce paradox o fi; dar știi, dacă l-aș fi atacat, m-aș fi comportat precum o boală autoimună. Am nevoie de paradoxuri și de oscilații. Ce ar fi Mihai fără ele? Ar fi existat? Și astfel pot ajunge cu întrebări primordiale în jurul Mihaiului meu. Poate construind în paralel un alterego pe care să îl pun să răspundă ...căci dialogul are un farmec aparte. Ce ar fi Mihai fără iluziile lui? Ce ar fi Mihai fără Everest? De fapt, nici măcar nu exista un Everest în adevăratul sens până... tu. Habar nu am cine ești tu. Nu știu cum să îți spun, cum să te numesc, cum să te citesc, cum să mă uit la tine, cum să te ascult. Tu și cu universul din zilele astea nu-mi sunteți de ajutor. Tu ai ținut morțiș să îmi umilești micile mele principii. Principii fragile. De ce ai ținut tu morțiș să îmi distrugi paradoxurile cu alte paradoxuri? Paradoxurile tale... ei bine, nu le cunosc nici pe ele. Și din cauza asta mă faci să mă simt ca și cum aș fi într-o gaură neagră.

Și ce mă fac dacă găurile astea nu există?

Iluzia unui Everest

Mă amuzi, pe deoparte. Cum adică, lumea noastră? Îmi confunzi lumea cu a celor din jur - cei din jur care se zbat cumva în mediocritatea lor. Jignitor, pe de altă parte... Lumea mea e plină de regate aflate în războaie uriașe ce nu se mai termină, e plină de sute de creaturi ciudate, e plină de haos, e plină de viață. Viața așa cum o văd eu și o creez. Dar știi, e haosul meu pe care îl respect. Nici nu prea aș avea încotro. Și pe geamurile ferestrelor regatului meu se vede lumea asta despre care vorbești că ar fi a mea. Pot să merg acolo, dar mi-e dificil și mie de cele mai multe ori. Sunt precum un vârcolac: mă pot transforma din când în când și ajung acolo. E interesant, la fel ca atunci când te duci și te plimbi în București și îți place mult, dar nu te-ai muta acolo.

Lumea lor e interesantă și din când în când frumoasă. Și fac abstracție cât pot de mult de creatorii lumii. Însă lumea, alături de viață, timp, gânduri, amintiri, temeri, lucruri spuse, nespuse, toate sunt niște iluzii. Niște iluzii complet neimportante, iluzii pe care le avem rareori, pe care dacă nu le uităm noi cândva, sigur ceilalți le uită. Habar nu am care este rostul meu aici, ce ar trebui să fac și ce nu, unde voi ajunge și nu voi ajunge. Ce știu este că... sunt singur. Tot ce este al meu va rămâne al meu, oricât de mult mi-aș putea dori să nu fie așa. Și pe măsură ce intru în toată povestea asta, ajung să mă pierd complet printre idei ce au ca definiție paradoxul. Accept ușor că nu știm de unde venim și unde mergem, că nu este ăsta scopul existenței noastre. Ci viața. Care, oricum, este o noțiune tare sensibilă ce poate fi atât de ușor dărâmată și călcată în picioare! Iar din punctul meu de vedere, singura definiție valabilă este cea personală. Vreau să mă folosesc de lumea mea și de tot ce mi se întâmplă să ajung în locurile în care m-aș șimți atât de bine! Îmi doresc atât de tare să fiu fericit de prezent, fără să îmi fac griji de vorbe nepotrivite spuse într-o seară aleatorie la prea multe sticle de bere, fără să îmi fac griji că am făcut fel de fel de prostii sau chiar și vorbele altora. Oricum nu o să mai conteze, nu? Îmi doresc să ajung în punctul în care să fiu capabil să nu mai compar prezentul cu trecutul iar atitudinea față de viitor să fie indiferentă. Îți permiți să aștepți ceva important? Totuși, nu este totul la fel de nesemnificativ în aceeași măsură cât este important? Fragil...

Toți suntem fragili.

Reality Dream V - Back Again

- Chiar ești mai bine? mă întreabă.

Studiază de-a dreptul toată camera din care am lipsit o lungă perioadă de timp, de parcă nu ar locui aici. Mi-a fost dor să stau cu ea ore în șir.

- Așa cred, îi spun.

- Sau așa vrei să crezi?

- Nu ai încredere în mine…

- Cum să am încredere în tine, Mihai? Mi-ai fost plecat atâta timp!

Îmi vorbește răspicat. Știu cât am rănit-o plecând, însă nici mie nu mi-a fost chiar atât de bine! Și știe asta, simte.

- Am avut…

- Da, știu. Tu tot timpul ai nevoie de perioade de… nu știu, schimbări? Căutări? Cum le mai numești acum?

Tac – îi dau dreptate. Încerc să mă explic:

- Am trecut prin cea mai ciudată perioadă. Îmi pare rău, serios.

- Pentru ce îți pare rău, copile? între timp își aprinde o țigară. Ție nu îți pare rău.

Nu îi răspund. Mă uit la ea cum trage cu poftă și încerc să o privesc în ochi. Simte asta, dar mă evită. Am lipsit mult, într-adevăr. Eram singura ei bază, eram singurul care îi eram alături și am dezamăgit-o…

Au trecut câteva minute bune, timp în care și-a mai aprins o țigară. Nu a mai rostit nimic, iar eu la fel. Stau în continuare în fața măsuței, fără să-mi fi dat nici măcar paltonul jos. Studiez camera încercând să caut diferențe, însă totul a rămas la fel, ca și cum nu ar fi stat aici între timp. Și probabil nu este un moment bun să vorbim despre asta. Mă îndrept spre canapea și ajuns în dreptul ei, mă așez lângă ea. Fumează în continuare cu aceeași poftă sinistră. Îi iau țigara din mână și i-o sting în scrumieră.

- Gata! Am fost plecat, așa este. Dar m-am întors! M-am întors la tine, să știi!

O sărut pe frunte și o iau în brațe.

*

- (…) a fost o neliniște lungă. Vreau să cred că m-am regăsit. Sau cel puțin am găsit o cale, căt e ea de mică, la mine. Nu știu exact, dar mă simt ca și cum…

Își ridică sprâncenele, privindu-mă nedumerită și îmi face semn să continui.

- Ca și cum aș fi acasă. A fost o perioadă în care am decăzut mult față de cum mă știai tu. Mi-e rușine de asta, sincer. Perioadă în care iluziile mă detestau, împreună cu tot felul de povești ce le aveam în cap cândva – unele dintre ele ostile rău!

- Dar ești acasă acum.

Îmi zâmbește.