Paradoxul (unei minți reci)

În ce loc straniu mă aflu acum? ...bombardat de vise în vise. Au nume? Și dacă da, ce nume? Vin de la sine sau va trebui să caut eu ceva neapărat? Și dacă fac asta, ajut la o viitoare destrămare a lor? Căci totul s-a dăstrâmat mai devreme sau mai târziu. Totul e temporar... Credeam cândva că poate dacă nu îi dau nume, rămâne intact. Poate este vorba doar despre o altă planetă nenumită. Și chiar și așa, oricât de impropriu, tot mă refer la ceva (de)finit. Clar mi-ar prinde bine o poveste nouă! - însă într-o dimensiune nouă, cu un Cronos diferit și un spațiu diferit, un oraș diferit, oraș străin, cu un Morfeu dulce și o lume nouă, mică și zgârcită, așa cum ne trebuie nouă. Atât de altfel încât egoismul și altruismul ne copleșesc și devin unul singur. Altfel încât creăm explozii în cascade de implozii. Altfel încât nonsensul are sens și principiile flirtează între ele.

Tu ce faci ca să fii lovit de tsunami-uri dar să fii evitat, în același timp? Cum faci față paradoxurilor? Eu îmi creez alter-ego-uri false ce se joacă tot mai mult cu mintea mea. Apoi halucinez permanent, dar temporar, într-o eternitate scurtă. Mă agăț de metafore și mă las purtat de ele către necunoscut, căci încă îmi mai place, încă mă incită.

Dar ce stindard să port? Războaiele încetează a fi războaie în momentul în care fronturile se mută opus. Apoi, pentru fiecare front apare un război nou și trecutul rămâne în trecut. ...oricât de mult mi-aș dori eu acea lume atemporală... Frontul meu se teleportează, frontul tău se teleportează.

Îmi pierd speranța că mai poate fi diferit. Există cu adevărat un război de 100 de ani care să dureze și mai mult? Aiurea spus război, m-am lăsat din nou purtat de metafore – astăzi „războiul” e sinonim cu visul, galaxia ce tocmai am descoperit-o și orașul nou pe care îl doresc – cât vor rezista ele? Cu nume, fără nume, abia ce mai contează. Există îmbrățișări ce nu devin străine la un moment dat? Există ceva ce nu se alterează? Dacă rutina ar fi alcătuită dintr-un entuziasm frumos, din surâsuri și prospețime, aș iubi-o! Mă feresc de secole să ajung să evit acele „războaie” și ar fi ciudat ca tocmai eu să...  Of, vreau să lupt, dar pentru ce? Aș vrea să treacă milioane de nopți și visul pe care îl am să îmi fie suficient! Și aș vrea să treacă milioane de plimbări pe milioanele de străzi ale orașului meu gri și să regăsesc totul la fel de frumos și la fel de interesant. Vreau milioane de paradoxuri într-unul singur! Vreau și vreau și vreau! Însă, în cele din urmă, nu pot decât să încerc să merg mai departe, dus de speranța încă vie a iluziei că într-o dimineață soarele va străluci permanent, ghidat de entuziasmul meu la fel de permanent, iar în cealaltă parte a cerului luna zâmbește (iar paradoxurile îmi vor lăsa eternitatea să devină eternă).

Editorial

Simt că astfel de postări nu își au locul în proiectul 667, că aduce aici prea mult din realitate și e un fel de poluare a mediului. Pe de altă parte, într-o manieră sau alta, aparține măcar tangențial din acest univers al meu. Dar până la o concluzie, rămâne să înscriu aici aproape tot ce se perindă prin mintea mea.

Nu am mai scris de mult așa – jurnalistic – și cum mă simt dator față de mine și cu dorința de a trage niște linii... Ei bine, am început.

Am început să cred tot mai mult că este prostesc să vorbesc despre schimbări, să le anunț eu cumva conștient, pentru că întregile dorințe și/sau nevoi se pierd scriind. Sau poate că nu este necesară o schimbare la momentul respectiv și doar de-asta nu se produce (sau nu o produc). În orice caz, în multe scrieri de-ale mele am o pasiune arzândă în a-mi imagina și apoi promite drumuri noi și decizii radicale. Poate că este adevărat că ele vin treptat și fără să-mi dau seama – le asimilez inconștient și adaptat la tot ce mi se întâmplă. Nu sunt ele atât de radicale și bruște, însă probabil sunt eficiente. „Probabil”. Cel mai esențial rămâne să-mi cunosc scopul și să am suficientă grijă să nu mă pierd pe drum; redresarea e cea mai dificilă.
Cu toate că nu mai speram în urmă cu câteva zile, am ajuns în sfârșit în punctul în care pot să mă bucur de un fresh start. S-au întâmplat o grămadă în ultimele luni și nu credeam că voi reuși să le rezolv pe toate în timp util. Dar veștile și momentele bune vin, precum și toată ideea de schimbare, nu vorbind sau scriind!
Toate întâmplările se rezumă la lucruri învățate, oricât de pozitive sau negative au fost și sunt. În primul rând, sau highlight-ul - să-i zic așa, este plecarea mea din QuantiQ. Am vorbit atât de mult despre subiectul ăsta, încât mi se pare atât de consumat! Iar cu asta a și urmat o pauză binevenită din întreaga agitație urâtă ce plutea în jurul situației. În niciun caz nu renunț la cântat – profit de timpul și liniștea pe care le am acum și vreau să evoluez. Știu sigur că în orice proiect m-aș implica de acum înainte, o voi face acolo unde vor fi persoane (și nu oameni) – prietenia contează înainte de toate în asemenea lucruri (și chiar am observat de-a lungul timpului ce înseamnă să lucrez cu persoane cu care rezonez și având respectul reciproc pe primul loc). Altfel, e doar o pierdere de timp (și idei, energie, entuziasm, motivație, șamd.) - am observat de-a lungul timpului diferențele. Și că am ajuns să scriu despre așa ceva – poate reprezintă cea mai mare schimbare din capul meu: ideea de persoană vs. om. Cu toate că atunci când am auzit asta prima dată din gura unui prieten drag, nu am înțeles prea bine. Apoi, coincidență sau nu, am început să fiu (prea) atent la om, la ce se întâmplă în jurul meu, acțiunile lor, comportmentul... Iar concluzia la care am ajuns nu cred că e greu de ghicit. Deși aveam de dinainte noțiunea de lumea mea și lumea lor și aveam grijă să nu fac comparații nepotrivite și eram indiferent, recent am început să simt cum ia amploare o mică latură a mea... mizantropă. Vreau să o analizez și vreau să scriu despre tot ce găsesc în jurul său. Poate o nouă (mini)carte, o nouă etapă a eului – a universului meu, a proiectului 667. Și iarăși, noțiunea de om am transformat-o într-o variabilă și poate că nu e cinstit, dar are sens. Logic, definim normal ce este al majorității... Iar în acest caz, prefer să nu fiu confundat în acea lume plină de ipocrizie, nesimțire, aroganță stupidă, invidie și altele. În paralel, există persoanele. Ele sunt lângă mine. Iar dacă la început mă simțeam puțin vinovat de categorisirea asta, acum nu îmi mai condamn deloc acest mic elitism. Și nu are deloc legătură cu narcisismul! Nu știu cum să explic mai bine... Consider că sunt centrul lumii mele și aici se oprește egocentrismul meu – că doar sunt personajul principal al vieții mele. Ar fi multe de zis pe teama asta și mă opresc aici. Revenind, voi avea grijă cu cine mă voi implica în următoarele proiecte. E vorba de artă și mercenarismul mi se pare cam penibil aici. Așa cred eu.

             Vreau să scriu din ce în ce mai mult! Am o perioadă în care am un spirit jurnalistic foarte entuziast și sper să apuc să fac ceva până nu dispare (complet). Pe lânga asta, chiar vreau să scriu o nouă carte, cu toate că sper să fie puțin mai mare! Precedenta, Istoria Planetei Albastre, e micuță dar plină! Eu o numesc minipseudocarte. Am scris-o aproape acum un an și de câteva luni tot încerc să o editez, să o fac publicabilă. Chiar dacă inițial am zis că o las așa, nu mă ating de ea pentru că ar fi aiurea să încerc să editez o parte din viața mea, din trecutul meu, am dezvoltat un întreg concept – face parte dintr-un proiect mai mare – iar în acest caz, am vrut să mă întorc asupra micului volum. Într-un fel mă aflu într-o ipostază aiurea: e greu să editez ceva ce face parte dintr-un alt eu, pentru că încerc să pășesc subtil printre rânduri și să nu alterez în vreun fel tot ce am vrut să transmit. Deocamdată asta vreau acum, viitorul îmi pare imprevizibil și cine știe ce se va întâmpla? Proiectul despre care ziceam, așa cum îl văd acum, e împărțit în mai multe etape și reprezintă dezvoltarea universului meu (complicat) – poate un fel de memorii. Prefer să vorbesc despre asta când am și ceva palpabil... De aceea am oficializat blogul și acum încep să devin comercial. Aiurea! E o mică bătălie în mintea mea pe tema asta, dar știu că mă voi putea întoarce oricând în anonimat (ca și cum aș fi pe un adevărat piedestal literar).

          Fie că e vorba de literatură, fie că e vorba de muzică (în toate sensurile ei), știu că eu nu aș putea funcționa fără vreuna din ele. Am momente în care mă rup de această parte din mine, dar doar temporar! Întotdeauna! Și știu că vor veni momente de-a lungul vieții în care mi se va părea imposibil să îmi strecor timp pentru toate plăcerile spirituale, dar mă voi lupta pentru ele. Mie mi se par esențiale! Și cel mai mult îmi doresc să nu-mi pierd niciodată entuziasmul față de ele – dacă le am pe amândouă, știu că apoi pot avea orice!

Reality Dream IX - Stop, timp!

- Ce cauți aici, Mihai?

O privesc atent. Dacă nu mi-era dor de ea, clar nu mă întorceam. Știam oricum că nu va reacționa bine, nu are niciun motiv să se bucure. Nici măcar nu sunt în prezent acum, sunt pierdut undeva în trecut, înainte ca ea să se stingă sau eu să plec – nu știu cum e corect. Trăiesc cu impresia că în acest moment aleator, singura mea grijă era ea. Ca și acum, singura mea grijă...

- Tu ai terminat toată povestea... îmi spune. A fost alegerea ta!

Mă așez lângă ea, îmi scot pachetul de țigări din buzunar și îi ofer una. Nu refuză și tot ea continuă:

- Tu nu fumezi! Serios, ce tot faci?

- Astăzi fumez! Astăzi m-am întors la tine...

- Nu mi se pare normal ce faci!

- Lasă-mă, te rog! Lasă-mă așa, măcar acum! Mă doare capul...

Se ridică din locul ei, pleacă din cameră și se întoarce repede cu o brichetă în mână. Se aruncă înapoi pe canapea și își aprinde țigara, apoi îmi întinde bricheta, fără să se uite către mine. Îmi aprind și eu țigara, mai stângaci și greoi, după care încep să tușesc. Imediat ce termin, mă privește intens și îmi face semn să îmi așez capul pe umărul ei. A înțeles...

- Simt totul atât de... altfel! Parcă îmi e din ce în ce mai greu, zău! Mă simt tot mai puțin invincibil și încep să conștientizez fiecare alegere. De oricând! De ieri, de azi, de acum zece mii de ani... Și știu că nu așa... Sau nu eram așa. Sau eram așa, dar... Căcat, nu știu! Vreau mai mult ca oricând să dispar, să fug, să mă izolez.

- Nu vrei să te izolezi... Nu ai curaj să faci asta, pentru că știi prea bine că nu e soluția potrivită. Oricum, ar fi cel mai ușor lucru de făcut, iar tu, de când te știu, fugi de tot ce e simplu și ușor. Scutește-mă de prostiile astea în care nici tu nu crezi. Zici că cerșești atenție!

Oftez... Mai trag un fum, iarăși tușesc și sunt sigur că își dă ochii peste cap. Mai stau puțin și zic:

- Vreau să fiu productiv, să știi! Abia acum încep să realizez cât de mult trebuie să muncesc pentru idealurile care sunt atât de aproape de mine...

- Și de ce tot amâni acel mâine? De fapt, de ce tot amâni acel acum? Poate ar trebui să duci toată chestia asta cu atemporalitatea în prezent... Dă-l naibii de trecut, dă-mă naibii pe mine și dă naibii și tot viitorul. Nu ai înțeles până acum că dacă ni se vor mai încrucișa drumurile, va fi natural? Și dacă nu, înseamnă că eu mi-am făcut treaba. ...fata ce stă tot timpul pe canapea și fumează. Aici nu te înțeleg, nu ți-au plăcut niciodată femeile care fumează! Dar ești un ciudat, așa că... revenind, nu-ți mai proiecta țelurile, planurile și ideile în viitor și nu mai căuta refugiu în trecut, pentru că te încetinești singur. Ai multe de făcut acum! Îți dau voie să îți dai voie să te lași purtat de valuri, căci direcția o știi și tu și timpul ține cu tine. Doar astăzi. Hai, ridică-te!

Zâmbesc cu jumătate din mine, pentru că știu cumva că trebuia să aud asta din gura ei. Dar... Închid ochii. Tot ce pot să-i răspund...

- Mai lasă-mă să stau puțin, te rog!

21 de Septembrie

E straniu să mă privesc în stări cumva... deplorabile. Mă dezamăgesc și uit să învăț din greșeli... Am inerția oribilă de a-mi demonstra statistic că așa sunt eu, așa sunt ei, că am trecut de atâtea ori prin aceleași situații și de fiecare dată am procedat la fel sau cei din jurul meu, atât din lumea reală, cât și cea ireală s-au dovedit a fi... la fel - în cele din urmă. Și dacă așa e tot timpul, de ce mi-e teamă uneori de ceea ce urmează când știu sigur că în cel mai rău caz... va fi ca acum!? Am ajuns să fiu obișnuit și indiferent cu acest fel de constatări. Chiar nu știu ce mă sperie așa, pentru că durerea mea e cronică și nu vine niciodată brusc și orbește! O văd de la ani lumină și până să mă înjunghie, nu mai simt nimic.

Dar e septembrie și toamnă! Știi cât de mult înseamnă asta pentru mine? Va ploua, va fi gri, mă voi plimba și voi cânta și eventual voi zbura. Apoi va ninge... Iar cu toate acestea, o nouă oportunitate de a-mi alimenta acest loop infinit!

Dezvăluie-te, septembrie!

Koldr Ego

Vreau să vină iarna! Acolo, singurătatea mea e acasă... Printre aerul rece și liniștea perfectă. Căci bolovanul meu acolo va avea sens! Iar valurile de emoții ce mă copleșesc pot zbiera în tihnă. Dar aerul ce mă inundă... Oh! Atunci voi putea să rup complet orice încercare a lumilor de a se agăța de mine fără sens. Ce senzație poate fi mai plăcută decât cea de a zbura liber în Univers? Și poate... Da! Poate de data asta va fi măcar cumva diferit!

*

Acum, tot ce pot face este să mă legăn în hamacul din centrul labirintului meu. Sunt resemnat, descumpănit și poate la capătul puterilor. Poate... Am avut încredere și așteptări și asta m-a adus nicăieri. Poate că aceste două... defecte nu înseamnă nimic în întreaga lume a lor. De fapt, sunt convins! Am fost adoptat de către ei când nu mă știam. Apoi, m-au crescut ca pe unul de-al lor și m-au învățat regulile false care sunt atât de importante pentru ei! M-au învățat să adopt la rândul meu ipocrizia și tiparele lor fără noimă. Ei și-au atins țelul transformându-mă într-un robot standard care trăiește cu iluzia că scopul este unul bine definit. M-au făcut să cred într-un altruism fals și mai ales că deasupra mea și a tuturor există ceva mult mai important care eclipsează fiecare individ. ...și acum întreaga mea naivitate mă face să zâmbesc amar.

Probabil tot din cauza lor am ajuns să-l disprețuiesc pe Cronos, mai ales în momentele cheie. Au apărut regrete, deformări ale Universului și... Nu-i nimic! Acum încep să-l înțeleg. Acum încep să-i înțeleg pe toți! Tot acum încep să îi accept pe toți acei Mihai care există și nu există! Acum încep - de-aici, din centrul labirintului meu al cărui pelerin sunt. Aici simt totul perfect. În centrul labirintului meu m-am născut din bolovanii mei imenși ce-mi locuiesc pe piept. Cât de mult contează unitatea!

Continui să-mi scriu și să-mi creez lumea. Lumile... Iar povestea începe să devină ceva mai clară...

Marea Caspica

Plouă.

Într-adevăr, este timpul să las drumul ăsta pe care nu l-am nimerit. Să le las pe toate, de fapt. Să nu mai vorbesc despre schimbare, să-nu mai fie greu... Of, este dificil... Și asta pentru că m-am lăsat scufundat de prea multe inutilități. Și mai mult decât dificil, îmi este enervant. Am început să nu mai am sens nici măcar față de mine de foarte multe ori și, iarăși, trag de „stâlpii” Universului meu atât de tare încât deja nu mai am ce apuca. Măreția mea a devenit praf tocmai din cauza insistențelor mele de a scoate ceva din mine. Astăzi trebuie să mă șterg cu buretele.

Vreau să fiu atât de multe! Vreau să fiu mare... Vreau să transform tot Universul meu într-o clipă atemporală – totul să existe acum! Iar pentru asta, îi iau pe toţi scindaţii de mine şi încep să construiesc ceva. Ceva măreţ. Trebuie să nu uit că orice s-ar întâmpla, oricât de urât, Cronos le va uita pe toate. Eu trebuie doar să cad și să mă ridic. Nu am voie să duc războaiele cu mine însumi. Nu am voie să duc războaie! De când am făcut ochi, am uitat ce trebuie să fac și unde trebuie să ajung; am început să mă amestec în oceane care nu au nicio legătură cu mine. Mi-am dat voie singur să mă înec.

*

Seara mă vei găsi îmbrăcat în palton negru, plimbându-mă pe străzile înguste ale unor orașe întunecate. Aș prefera să mă cauți doar atunci când plouă. Sau, dacă vrei, te pot invita în căsuța mea pe care am construit-o în Siberia mea carpatină. Vom bea vin roșu și vom asculta muzică. La scurt timp îți voi arăta cetățile Regatului meu ce a încetat să ardă și îți povesti ore întregi despre Universul meu, iar când vei adormi, eu mă voi așeza pe spate în barca din mijlocul oceanului și voi privi cerul.

Indefinit

Inspir, expir...

Am ajuns din nou în punctul în care simt doar că îmi este greu. Aș zice că acum am un moment în care văd totul diferit, dar pot observa repede și cu ușurință că oricum aș numi-o și orice înfățișare ar avea, problema rămâne aceeași. Problemele, situațiile, războaiele, cataclismele, apocalipsele.

Vreau să scriu, vreau să zbor, vreau să dorm, vreau să mă eliberez, vreau să fiu liniștit, vreau să cânt... Dar tot ce simt este căldură, irascibilitate și... sunt pierdut naiba știe pe unde. Pierdut urât. Pierdut în găurile negre. ...ale lor! 

În loc de adunarea sutelor de Mihai, în loc de construiri, de așezări postapocaliptice, scindez Universul în milioane. Apare câte un Mihai nou în fiecare attosecundă.

Straniu, mă trezesc brusc și realizez că nu sunt pe drumul pe care trebuia să fiu.