Sindromul Varșovia I

     Infinitatea mă entuziasmează. De când am ajuns aici, stau întins și privesc cerul, încercând cumva să-l memorez ca pe orice hartă banală. Am mai văzut cerul atât de limpede, însă doar acum m-a lovit. E clar și îmi vine parcă prea ușor să-l înțeleg. Atât de multe stele către care m-aș putea îndrepta cu acel mic OZN! – căci mitul teleportării a fost omorât de mult timp... Sunt convins că atunci când ești acolo, rătăcit prin Univers, tu îți alegi steaua după care te ghidezi. Dar cine e pregătit pentru asta?

      Inspir. Expir. Sunt calm, cred. Și cu toate astea, sunt nevoit să închid ochii și să mă întorc către... aceleași gânduri neclare, fără început și fără sfârșit. Viteza cu care se adună și cu care se risipesc îmi e de neînțeles. Cândva iubeam ceața, dar era diferit. Cândva puteam trage aer în piept și să-l țin acolo puțin, căci astfel opream timpul în loc pentru câteva clipe. Iar atunci era momentul când puteam înțelege tot ce (mi) se întâmplă.

      Urmele pașilor către pierderea mea au dispărut.

     Oare dacă noriidevară nu dispăreau, mai eram atât de dezorientat? Vezi tu, nu mă tem pentru momentul de acum, ci pentru acelea ce vor veni. Pentru acele clipe în care voi fi uitat limba poloneză, străzile orașelor mele, despre toate poveștile nescrise și dorul... Recunosc că deseori mă grăbesc să cred că dorul mă va copleși. Că va fi imens și că îmi voi aduce aminte cât de mult îmi plăcea să „dispar” în propria antichitate; și poate că îmi e teamă că îmi voi dori să o fac din nou. Ca și cum devine interzis... Toate astea, când e atât de clar că doar lipsa lor mă va poate distruge. Corectitudinea a devenit ceva distorsionat; o noțiune fără sens. Și simt că am nevoie să-i găsesc un scop, o logică, o perspectivă.

     De fiecare dată m-am întrebat cât de pregătit e tot ceea ce am în jur de deschiderea acelor Cutii ale Pandorei, dar niciodată nu m-am întrebat cât de pregătit sunt eu. Însă toamna face minuni...

Umbre

                Adunătura de lumi în care trăim complică totul. Ne complică pe noi și se complică între ele. Luptăm pentru a calma totul, ducem războaie pentru pace. Nu știm însă că nu războaiele de afară sunt cele mai dureroase, ci acelea pe care le avem în interiorul nostru...

Pregătirea Abisului

                Mă aflu la un pahar de vin distanță de a... dispărea. De nenumărate ori, de un infinit de ori! Pentru că tot ceea ce se află în jurul meu capătă dimensiuni de care nu aveam habar. Se amestecă emoțiile, până și teama devine haotică și nu mai vorbim despre reguli sau principii. Am povestit  de nenumărate ori despre explozii și implozii, dar poate că nu conștientizez cu adevărat ce înseamnă una, oricare ar fi ea. Încă...

                Cât mai durează până devin și eu gri?

                Cât?

Spune-mi

     Cum faci să îți oprești gândurile?

    Cum faci să te lași pe spate, în grija emoțiilor? Ții ochii deschiși sau îi închizi? Preferi să îți imaginezi oceanul de stele sau riști și îți ții ochii deschiși? Ținându-i deschiși, poți vedea inimaginabilul sau poți vedea nimicul. Sau, mai rău, le poți vedea pe ambele în același timp.

     Cum faci să nu obosești?

Mitul Infinitului

Din infinitate strâng Universurile și le contopesc într-o ciudățenie aformă. ...și afonă, da... Sunt captiv într-un loc atât de șters, atât de urât, atât de plin cu tot ce am evitat. Captiv într-un loc ce rezonează doar cu... Cu lumea lor. Muzica nu există aici. Muzica nu pătrunde aici. Emoțiile sunt uitate, iar zborul și teleportarea sunt interzise. Dacă îndrăznești să te avânți către nemărginit, te vor ucide.

Tot ce s-a deformat în jurul meu a ajuns să facă parte din mine. Nu îmi dau seama când s-a întâmplat asta și chiar îmi vine să cred că e așa de când lumea. Mă simt mai uman ca niciodată și poate că e posibil și mai mult, oricât m-aș zbate să schimb asta. Dar voi încerca să mă las purtat de nimicnicia lor, până voi găsi locul cu ploi, locul cu muzică, locul din care pot evada. Până voi găsi frigul.

...frigul de care am nevoie acum atât de tare îmi dă târcoale; îl simt. Doar câteva clipe... Apoi nu îl mai simt și revine, dispare... Ajunge să fie o joacă prostească în care nu ne găsim cu adevărat.

Îmi caut prea mult ploile și poveștile, așa cred. Cum să învăț să am răbdare să le las să mă găsească?

Voi evada.

Znajdź mnie!

Pașii pe care îi fac acum sunt atât de mici... Nu sunt obișnuit cu asta și nici nu vreau să fiu. Vorbesc despre pași pentru că vreau să cred că mă aflu în mișcare. Dar vreau și să zbor și știu că romanele mele încă așteaptă să fie scrise. 

În realitate am în față 667 de uși identice și o nevoie imperioasă de a alege una dintre ele. Dincolo de ușă trebuie să fie „Universul potrivit” și... Intenția este să trag de timp pentru a putea căuta diferențe microscopice între nenorocitele astea de uși. E ciudat că nu mi se pare greșit faptul că m-am pus singur în situația asta. Și aparent nu mi se pare nepotrivit nici faptul că încerc să aleg ceva uriaș astfel.

Când norii grei vor veni înapoi, îmi voi îndrepta privirea în sus și voi aștepta primele picături. Atunci voi ști ce am de făcut. Îmi vor crește aripi și fără strop de melancolie, îmi voi căuta Universul acolo unde îi este locul.

Dar noaptea mă mai liniștește, cumva.

Doar noaptea mă mai liniștește, cumva.

Cândva, am trăit pentru totdeauna!

                Are privirea tulburată. A aflat adevărul! Sau doar l-a conștientizat acum. Abia acum. Și-a dat seama cât de mult s-a înșelat în privința sa și a lumii – a lui, a lor; câtă neglijență… Teama îl cuprinde încet, încet. Pornește din vârful degetelor și avansează cu fiecare bătaie a inimii făcute ghem. Teama îl cuprinde încet, încet. O simte în aerul pe care îl inspiră, o simte în vântul ce-i atinge pielea aspră, o simte în frig, îi simte gustul, îi simte mirosul… Simte teama pe buze. Simte teama lângă el. Conștientizează tot. Conștientizează inclusiv panica. Intră într-un cerc atât de  vicios, căci teama și panica se alimentează reciproc.

                Ar vrea să explice tot. Însă știe sigur că dacă ar arăta lumii ceea ce se află în Cutia Pandorei, totul s-ar sfârși în două clipe. În prima clipă ne-am sfârși noi toți, apoi restul. Nici nu ar mai conta dacă nu l-ar crede nimeni. Orice dorință pe care o avem se reduce la egoism, la fel este și cu teama. Așa că de ce ar conta cea de-a doua clipă? Dar mai mult, ce face să conteze prima clipă?

               

                Cândva, pe cer erau constelații. Cândva, își dorea să fugă către ținturi, munți, oceane, planete sau castele. Și tot cândva, a acceptat că iluziile rămân iluzii, visele vise, pacea în trecut. A acceptat, prostul… Ar trebui să-i fie rușine de concluziile luate; tocmai el! Acum își dorește doar să fugă de tot ceea ce are.
Îi va rămâne doar muzica.