falling into nothingness

Astăzi mă simt stăpân pe mine. Aș îndrăzni să spun chiar pe întreaga situație. Nu este altceva decât... Nu știu, am un surâs constant pe față. Surprinzător, e doar surâsul și atât. Câta pace...! Mă întreb dacă într-adevăr există regatul meu, căci în jur, acum, e doar liniște. Poate că nici măcar nu sunt în lumea mea și am nimerit întâmplător aici. Și ce mă fac dacă îmi place? Ce mă fac dacă voi fi alungat?

Poate că nici măcar nu sunt eu. Ceva e diferit, observi? Neliniștea, creaturile, cetățile, labirintul poate? Nu le văd. Poate că nici măcar nu e surâsul meu. Îl pot împrumuta definitiv? ...zău că mi-e complet străin. Îmi pare evoluat - mult mai evoluat decât toate planetele mele. Și totuși, planetele mele stau și ele fercite acum; fără culori. Cred că sunt încă prea mic să mă pot juca astfel. Sunt momente în care nu-mi dau seama dacă planeta e albastră, roșie sau neagră. Sau gri. Cel puțin, asta pe care mă aflu acum. Despre ea, legendele zic despre ea că ar fi...

Cu surâsul ăsta, e singura monotonie care îmi pare acceptabilă. Acum și aici. Cel mai probabil, însă, voi fi alungat înainte să îmi dau seama. Sau regatului meu îi voi lipsi atât de mult încât va veni el însuși după mine. Mă leagă atât de multe de el încât caut în mod constant cum să evadez. Acum. Și sunt atât de multe paradoxuri... Înțelegi halul în care mă contrazic? L-ai putea accepta? Paradoxuri ce îmi arată cum orice este previzibil devine rutină. Urăsc rutina! Dar orice ciclu are un singur ton la un moment dat. Și poate astfel va exista un moment în care îmi voi construi o altă lume.

...simți cum vine treptat spre tine și te înalță? Și te înhață. Ieri un pic, astăzi un pic. Așa construiești tu poduri. Distruge-le cândva!

Totul îmi pare atât de riscant! Mult prea mulți „dacă”. Și eu urăsc să fac alegeri. Îmi displac regretele, și paradoxal, trăiesc atât de mult cu ele și mi le însușesc cu atât de mare ușurință... Știu ce se zice, știu ce îmi zic - sunt mai calculat decât îți par! ...și matematica are lacune! Mi-aș dori un infinit de universuri paralele și un switch. Mi-aș dori să fiu nemuritor și aș avea așa aproape tot timpul să trăiesc și să ajung la un infinit de concluzii în infinite moduri. Dar știu că farmecul e muritor.

După atâtea coborâșuri și suișuri… Ei bine, mă pierd în fața ta. Lumea mea de acasă e sortită unor explozii atât de ciudate și nemaivăzute și știu că nu este nimeni făcut pentru asta, nimeni nu ar supraviețui acolo. Îmi voi lua regatul și îl voi băga în carantină. Nu vei înțelege niciodată de ce am făcut asta, știu. Dar, te rog, ai încredere în mine… Vreau să plec.

Pune-mă să-mi construiesc o lume perfectă.

Astăzi cad!

Dacă îți fur paradoxurile... Haide, serios, să ne îndreptăm către un alt soare. Poate ceva mai mare. Sau, cine știe? Poate că acolo sunt doi sori! Hai să ne învârtim haotic, să ne jucăm cu stelele, să le învârtim pe degete și să agățăm soarele ăsta micuț, pe care l-am lăsat în spate, de razele lui și să îl agităm. Să sărim prin găuri de vierme: eu în lumea ta, tu în lumea mea. Să ne întâlnim peste câteva ere, prin găuri negre aleatorii și să ne reamintim cine suntem. Și astfel, să colorăm galaxii și să plecăm de nebuni prin nebuloase. Iar poate...

*

Și ce mă fac dacă găurile astea nu există?

E atât de complicat... Nu-mi imaginez ce aș fi eu fără găurile mele negre. Vreau atât de tare să cred că ele există! Că oricând mă așteaptă și sunt dornice să îmi arate tot universul. E prea complicat și mă pierd în căutarea asta ipotetică și absurdă! Cum să nu existe găurile negre? Sunt amuzant.

În puținele clipe în care viața mea merge lin, într-o monotonie frumoasă, încep sa nu mai văd sens. Îmi rămâne doar să visez. Și, practic, fac asta poate prea mult. Însă știu că tot timpul este aici. Visarea, împreună cu muzica. Un fel de adăpost atunci când încerc să-mi văd regatul arzând. Uneori e obositor. Și tot timpul imatur.

*

Sper că marii regi se gândesc chiar acum să construiască un Everest mai mare pe o planetă mare și frumoasă. Nu va mai fi doar o iluzie... Și doar ei vor locui acolo. Va fi mult mai frumos ca aici... Vor locui printre o grămadă de fluturi, copaci gigantici și râuri; iar planeta va avea în curând câteva inele în jurul ei.

Take me, I'm falling...

Astăzi eu.

Mie mi-ar plăcea să fug undeva singur. Singur, singur. Să nu cunosc pe nimeni și nimeni să nu mă cunoască. Să fiu eu și o cabană micuță într-o pădure. Undeva prin munți - poate pe lângă Vatra Dornei. De acolo, mai urc vreo 2km și pot să văd Ucraina. Sau dacă nu, prin Siberia.

Am un stil atât de ciudat de a mă lega de tot felul de situații imposibile. Sau măcar foarte complicate. Și chiar îmi doresc să fac asta. În puținele clipe în care viața mea merge lin, într-o monotonie frumoasă, încep să mă panichez și să mă pierd tare.

Îmi place mult orașul meu întunecat. Și ploaia. Și seara. Și noaptea. Dimineața doar uneori. Îmi place mult și liniștea. Și oricând aș putea să spun că mâine mă voi îndrepta spre alt loc unde nu voi avea parte de tine, de regatul meu, de toate creaturile mele. Sau de mine. În altă zi, poate îmi voi pierde toată ziua hoinărind și căutând suflete pe care să le citesc. Sau doar voi hoinări... din galaxie în galaxie. Până de curând nu eram obișnuit cu dualismul meu sau trialism sau ce paradox o fi; dar știi, dacă l-aș fi atacat, m-aș fi comportat precum o boală autoimună. Am nevoie de paradoxuri și de oscilații. Ce ar fi Mihai fără ele? Ar fi existat? Și astfel pot ajunge cu întrebări primordiale în jurul Mihaiului meu. Poate construind în paralel un alterego pe care să îl pun să răspundă ...căci dialogul are un farmec aparte. Ce ar fi Mihai fără iluziile lui? Ce ar fi Mihai fără Everest? De fapt, nici măcar nu exista un Everest în adevăratul sens până... tu. Habar nu am cine ești tu. Nu știu cum să îți spun, cum să te numesc, cum să te citesc, cum să mă uit la tine, cum să te ascult. Tu și cu universul din zilele astea nu-mi sunteți de ajutor. Tu ai ținut morțiș să îmi umilești micile mele principii. Principii fragile. De ce ai ținut tu morțiș să îmi distrugi paradoxurile cu alte paradoxuri? Paradoxurile tale... ei bine, nu le cunosc nici pe ele. Și din cauza asta mă faci să mă simt ca și cum aș fi într-o gaură neagră.

Și ce mă fac dacă găurile astea nu există?

Iluzia unui Everest

Mă amuzi, pe deoparte. Cum adică, lumea noastră? Îmi confunzi lumea cu a celor din jur - cei din jur care se zbat cumva în mediocritatea lor. Jignitor, pe de altă parte... Lumea mea e plină de regate aflate în războaie uriașe ce nu se mai termină, e plină de sute de creaturi ciudate, e plină de haos, e plină de viață. Viața așa cum o văd eu și o creez. Dar știi, e haosul meu pe care îl respect. Nici nu prea aș avea încotro. Și pe geamurile ferestrelor regatului meu se vede lumea asta despre care vorbești că ar fi a mea. Pot să merg acolo, dar mi-e dificil și mie de cele mai multe ori. Sunt precum un vârcolac: mă pot transforma din când în când și ajung acolo. E interesant, la fel ca atunci când te duci și te plimbi în București și îți place mult, dar nu te-ai muta acolo.

Lumea lor e interesantă și din când în când frumoasă. Și fac abstracție cât pot de mult de creatorii lumii. Însă lumea, alături de viață, timp, gânduri, amintiri, temeri, lucruri spuse, nespuse, toate sunt niște iluzii. Niște iluzii complet neimportante, iluzii pe care le avem rareori, pe care dacă nu le uităm noi cândva, sigur ceilalți le uită. Habar nu am care este rostul meu aici, ce ar trebui să fac și ce nu, unde voi ajunge și nu voi ajunge. Ce știu este că... sunt singur. Tot ce este al meu va rămâne al meu, oricât de mult mi-aș putea dori să nu fie așa. Și pe măsură ce intru în toată povestea asta, ajung să mă pierd complet printre idei ce au ca definiție paradoxul. Accept ușor că nu știm de unde venim și unde mergem, că nu este ăsta scopul existenței noastre. Ci viața. Care, oricum, este o noțiune tare sensibilă ce poate fi atât de ușor dărâmată și călcată în picioare! Iar din punctul meu de vedere, singura definiție valabilă este cea personală. Vreau să mă folosesc de lumea mea și de tot ce mi se întâmplă să ajung în locurile în care m-aș șimți atât de bine! Îmi doresc atât de tare să fiu fericit de prezent, fără să îmi fac griji de vorbe nepotrivite spuse într-o seară aleatorie la prea multe sticle de bere, fără să îmi fac griji că am făcut fel de fel de prostii sau chiar și vorbele altora. Oricum nu o să mai conteze, nu? Îmi doresc să ajung în punctul în care să fiu capabil să nu mai compar prezentul cu trecutul iar atitudinea față de viitor să fie indiferentă. Îți permiți să aștepți ceva important? Totuși, nu este totul la fel de nesemnificativ în aceeași măsură cât este important? Fragil...

Toți suntem fragili.

Reality Dream V - Back Again

- Chiar ești mai bine? mă întreabă.

Studiază de-a dreptul toată camera din care am lipsit o lungă perioadă de timp, de parcă nu ar locui aici. Mi-a fost dor să stau cu ea ore în șir.

- Așa cred, îi spun.

- Sau așa vrei să crezi?

- Nu ai încredere în mine…

- Cum să am încredere în tine, Mihai? Mi-ai fost plecat atâta timp!

Îmi vorbește răspicat. Știu cât am rănit-o plecând, însă nici mie nu mi-a fost chiar atât de bine! Și știe asta, simte.

- Am avut…

- Da, știu. Tu tot timpul ai nevoie de perioade de… nu știu, schimbări? Căutări? Cum le mai numești acum?

Tac – îi dau dreptate. Încerc să mă explic:

- Am trecut prin cea mai ciudată perioadă. Îmi pare rău, serios.

- Pentru ce îți pare rău, copile? între timp își aprinde o țigară. Ție nu îți pare rău.

Nu îi răspund. Mă uit la ea cum trage cu poftă și încerc să o privesc în ochi. Simte asta, dar mă evită. Am lipsit mult, într-adevăr. Eram singura ei bază, eram singurul care îi eram alături și am dezamăgit-o…

Au trecut câteva minute bune, timp în care și-a mai aprins o țigară. Nu a mai rostit nimic, iar eu la fel. Stau în continuare în fața măsuței, fără să-mi fi dat nici măcar paltonul jos. Studiez camera încercând să caut diferențe, însă totul a rămas la fel, ca și cum nu ar fi stat aici între timp. Și probabil nu este un moment bun să vorbim despre asta. Mă îndrept spre canapea și ajuns în dreptul ei, mă așez lângă ea. Fumează în continuare cu aceeași poftă sinistră. Îi iau țigara din mână și i-o sting în scrumieră.

- Gata! Am fost plecat, așa este. Dar m-am întors! M-am întors la tine, să știi!

O sărut pe frunte și o iau în brațe.

*

- (…) a fost o neliniște lungă. Vreau să cred că m-am regăsit. Sau cel puțin am găsit o cale, căt e ea de mică, la mine. Nu știu exact, dar mă simt ca și cum…

Își ridică sprâncenele, privindu-mă nedumerită și îmi face semn să continui.

- Ca și cum aș fi acasă. A fost o perioadă în care am decăzut mult față de cum mă știai tu. Mi-e rușine de asta, sincer. Perioadă în care iluziile mă detestau, împreună cu tot felul de povești ce le aveam în cap cândva – unele dintre ele ostile rău!

- Dar ești acasă acum.

Îmi zâmbește.

XX: Toamnă

Liam - MMIX

Aș fi preferat să beau vin în seara asta. Ar fi complicat, căci mai am doar o sticlă de vin pe care ar fi trebuit să o beau cu multe persoane. În fine, mi-am luat must - e destul de aproape de vin. Probabil îi lipsește ce îmi lipsește și mie în momentul ăsta. Eh, și m-am pus la birou. Am dat play la un album Liam - știam de formație de ceva vreme, dar nu am îndrăznit să ascult până acum. Sunt post-rock, așa zic ei. Nu știu de ce în ultima perioadă nu am mai fost atât de tentat să caut formații noi. Am zeci pe lista de așteptare și nu am răbdare să le ascult. Cam așa e și cu concertele - nu îmi mai vine să merg atât de des. Poate că m-am plictisit până și de entuziasmul meu. Acum urmează să scriu despre mine... Așa, fără ocolișuri, ca într-un jurnal. Și încep.

Mă frământă mult toată treaba legată despre stări și caracterul/personalitatea mea. Am scris des în ultima vreme despre cum simt că am ajuns într-un punct mort sau am involuat. Sau am stagnat. Nici eu nu știu exact. Și a plecat totul de la niște perspective pe care le-am avut acum câțiva ani. Iar raportat la perioada respectivă... Ei bine, ajung încontinuu la aceeași concluzie. Am căutat soluții și le-am găsit. Fel de fel de planuri și idei și totul pornește cu „hai, de mâine faci ce ți-ai propus”. Și e un pic jenant pentru mine că zic asta și măcar de mi-aș ține o promisiune, mai ales că e față de mine, plus că... eu cred că pot! Am căutat tot timpul ocolișuri și am fugit de responsabilitate, presupun. Mi-am dat seama că totul ține de modul în care (ar trebui să) privesc lucrurile din jur. Și atunci mă întreb: ce este diferit acum față de ce eram/aveam acum câțiva ani, când mi-am setat acel „moment de referință”. Și, mai important, de ce nu aș putea să ajung la același calm pe care l-am avut atunci, chiar și pentru perioada aia scurtă? În ritmul ăsta devine un întreg ciclu și e amuzant. Și mai era și partea în care scriam despre cum am senzația că nu mai simt nimic. Parcă îmi fugiseră emoțiile - le aveam doar pentru perioade scurte de timp și chiar și atunci, de foarte multe ori, erau pentru motive banale mie, nimic ce aș putea fructifica. Și mai amuzant este că acum două săptămâni am fost lovit de un val, așa cum îmi doream. Proastă sincronizare, zic! Încă sunt în situația de a trage de mine pentru greșeli din trecut, iar acum și asta... Mă intrigă nemulțumirea mea. În loc să profit, să mă bucur... Mă simt complicat. Ce îmi doresc eu este un fel de haos ușor calm și ordonat. Îmi permit să îmi doresc paradoxuri, când eu însumi sunt unul.

Astăzi îmi place mult toamna și îmi doresc să fie una lungă. Vreau să ascult mult post-rock și să mă plimb prin București. Așa cum am scris în Storm, dar strict descrierea. Iar grijile mele să fie ...perfecte. Dar probabil mă vor lovi în mod constant gânduri ciudate și imprevizibile. Sunt frumoase, însă cred că pot fi și distructive. Nu este asta și ce mi-am dorit? Poate că paradoxul ăsta atât de esențial mie mă împiedică să ajung acolo unde îmi doresc. Încă nu mă simt subtil și parcă mă interesează prea mult ce se întâmplă în jurul meu; mai mult decât obișnuiam. Și încă nu sunt atât de misterios... Dar pe lângă a fi mercenar propriului sine îmi doresc și să ...fiu acolo, în mijloc. E fun. Paradoxul... Și mă învârt și mă învârt... Și vreau să cunosc oameni noi, din nou. Aș putea să fac asta și să fiu misterios și subtil pe ascuns, nu? Ceva de genul ăsta. Mi-e dor și am încercat/încerc să mă regăsesc în felul ăsta - căutând. Dar mă simt în continuare privind către o familie care nu e a mea, poate. Cam de fiecare dată. Iar acum ajung la starea aia ce mi-am dorit-o. Păcat că îmi e somn și mă doare mâna dreaptă. Ar cam trebui să închei.

E ciudat cum în ultima vreme mi se fac atât de multe legături prin minte cu vechiul „eu”. Nu e bine, cred. Am impresia că se suprapune cu ceva cu „trăitul în trecut”, dacă nu mă înșel. Universul se comportă sinistru și mă deranjează când simt că stările mele nu rezonează cu principiile pe care le am. Știu ce am de făcut, dar și aici este o problemă...  Încă mi-e greu să cred că pot să fiu și reckless și calm și calculat.

Simt că toată perioada asta se încheie - eu într-o constantă tranziție. Simt că sunt aproape de ceea ce îmi doresc. Și sunt foarte curios de zilele ce urmează să vină. Din nou, sunt optimist și cu sufletul la gură...

Am terminat de băut iar albumul e pe sfârșite. Somn ușor! De mâine mă apuc de învățat. Ultima dată pentru următoarea lună, căci îmi voi dori să dispar pentru un timp. Iar tu, universule, arată-mi ce poți!

Lumière

Am avut atât de multă încredere în tine! Sunt furios, să știi. Voi face tot ce îmi stă în putință să te distrug! Mi-ai furat ani din viață, aș putea spune... Până și doi ani sunt mulți! Iar perseverența ta... Continui și continui și continui! Ce câștigi tu din asta? Ți-am spus, te voi distruge. Dar înainte voi avea grijă să îți fur norocul, nu vei mai avea nevoie de el. Inspirație nu ai avut vreodată și nici stări frumoase și clar văd că scopul tău a fost ...nimic! Mă obosești al naibii de mult și din cauza ta sunt lăsat tot timpul pe dinafară și mă simt cum mă simt! Nu știu cum de s-a întâmplat să preiei controlul asupra mea. Habar nu am. Am avut câteva momente de luciditate de-a lungul perioadei ăsteia lungi, dar ai fost mereu acolo să te asiguri că nu mă îndepărtez de tine.

Vreau liniște să pot să fac ce știu eu să fac. Trebuie să mă întorc, am lipsit mult. Și tu ești în plus, zău! Puterea ta asupra mea... ei bine, curând știu sigur că te voi alunga de tot.