Sunt aici.

Sunt aici și ce fac?

Pe vremea în care încercam să lucrez la ridicarea Universului meu, aveam clar în minte câteva, hai să le numim legi. Ele urmau să consolideze tot ceea ce construiam. Ca un fel de piloni. A trecut o veșnicie de atunci, căci nici nu mai știu despre ce erau ele. Dar parcă cea mai importantă era cea legată de teamă. Cu tot ce are ea, cu toate ramurile sale.  Am crezut tot timpul că dacă aș ține teama sub control, pot începe să construiesc mai departe orice, că devin invincibil. Și încă cred asta. Și am mai știut că odată ce temelia va fi solidă și Universul meu va avea piloni indistructibili, voi putea să și călătoresc cu adevărat.

Dar asta nu s-a mai întâmplat. Pilonii au rămas niște ruine neterminate.

Acum impresia mea este că nu mai știu ce înseamnă să caut. Știi cât mi-am dorit de mult să călătoresc, să învăț. Sigur, fără să-mi dau voie să greșesc, fără să cad, ca mai apoi să mă ridic, să merg mai departe. Și uite cum m-am oprit din călătorit. Unde poți ajunge când ai în cârcă teama că vei încurca rutele către următoarea planetă? Oh, și mai sunt atâtea care pot fi luate în calcul...

Trebuie să inspir adânc, să expir. Să inspir, să expir. Când a fost ultima dată când am fost onești cu noi înșine? Whatever that means.

Simt că am atâtea locuri de vizitat, fie că e vorba de Universul despre care tot pomenesc, fie că e o simplă stradă dintr-un mic orășel chiar din România sau bulevardele Varșoviei mele iubite. Vreau să ajung departe, să mă întorc, iarăși să plec. Și îmi pare rău, dar nu știu pentru cât timp. Vreau să fiu copleșit de emoții. Sigur, când și când. Dar mi-e teamă că voi uita să mai ajung acasă. Mi-e teamă că mă voi pierde. Mi-e teamă că Cronos va fi tot mai nemilos și eu mă fâstâcesc pe drumuri.

Dă-mi voie să (mai) zbor

Când a fost ultima dată când ai mers zâmbind prin ploaie? Când ai mers ultima dată uitându-te spre cer, sorbind din priviri fiecare picătură și călcând din greșeală într-o baltă până la gleznă? Și, sigur, să nu înjuri?

Nu s-a întâmplat chiar așa, balta a fost mai mică, dar tot am zâmbit.

Știi tu, am putut să respir. Am pășit dincolo de cortina neagră care îmi blochează privirea de atâta timp și m-am simțit viu.  A fost clipa în care mi-am adus aminte cât de bine îmi fac momentele astea și cât de mult îmi lipsesc. M-aș arunca în acest hău, căci mă simt în siguranță plutind. M-aș lăsa purtat de valuri, precum o barcă în derivă în mijlocul oceanului. Și totul va fi bine. Căci în ce colț de dimensiune paralelă poate merge greșit?

Dar da, e dificil, căci hăul ăsta pe care mi-l doresc cu ardoare e atât de incongruent cu lumea asta...

Și știi ce îmi mai place? Că o mică parte din mine vrea să îi pară rău pentru haosul ăsta. But it feels so right.

Astral

De fiecare dată când încep să scriu, mă opresc înainte să termin o frază. Apoi șterg. Încerc din nou, șterg. Realizez că în toată excursia asta pe care o fac în jurul soarelui, doar asta fac, țin cont doar de soare, căci așa funcționează un sistem solar. E o lume pe care am trăit-o, uneori mai intens și alteori mai puțin decât aș fi vrut. Sau, să zicem că ar fi mai corect să spun aceleași lumi pe care le-am mai trăit deja. Acum urmez aceeași cale, căutând cu disperare în ciclicitatea asta orice ar putea fi diferit. Diferit și la fel, în același timp. Visul oricărui mic om de știință este să poată merge cât mai departe. Dar refuz orice asociere. Nu mai trebuie să înșir motivele pentru care îmi leg picioarele singur, iar apoi încerc din răsputeri să sar. Oricât de mult m-ai asigura că nu este singurul soare și că există mult mai multă viață în univers, mi-e teamă că asta nu-mi dezleagă picioarele.

Am ajuns departe, știu asta, dar îmi trebuie mai mult. Ce este suficient de puternic pentru a devia orbita unui astru? Nu trebuie să răspunzi, căci mi-e teamă că știu.

Prolog pentru prima biografie (sau mai simplu, ”Leap of Faith”)

                Voi închide imediat ochii și nu voi mai fugi. Mă voi opri pur și simplu. Fără să am un adăpost, fără să existe un pocnit din degete care să mă trezească în patul de acasă, unde sunt în siguranță. Fără să am vreo certitudine – căci da, da… să nu am una mă sperie. Vezi? Ai spune că mint, căci îmi plac surprizele. Chiar îmi plac. Simt că aș putea trăi doar pentru imprevizibilitate! Și cu toate astea, îmi calculez (aproape) fiecare respirație. Să revenim. În clipa imediat următoare mă voi lăsa pe spate – îmi dau drumul fără să am habar de consecințe, dar ele vor exista. Poate voi fi prins, poate mă va durea, poate voi înceta să exist. Dar dacă m-a învățat ceva Cronos, este că le vom afla pe toate la timpul potrivit – nici mai devreme și nici mai târziu. Clișeic, ok, dar…

    Tic. Tac. Tic. Tac.

                Știu că ne înconjurăm de începuturi și de sfârșituri. Atât de multe încât acaparează clipa de acum. Atât de multe începuturi, atât de multe sfârșituri, atât de puțin prezent. Atât de multe, și cu toate astea, simțim doar cum ne convine. În definitiv, doar noi alegem ceea ce contează – știi, deseori îmi doresc să pot ține cont de toate variabilele, căci da, cred că le iau pe toate în considerare și sunt copleșitor de multe! – dar parcă nu vreau să conștientizez că nu e vorba doar despre mine aici și... Sunt câteva lupte de convingere cu mine pe care încă nu le-am finalizat, așa este.

                Nu pot da timpul înapoi. Instinctul îmi spune că trebuie să merg înainte cu calea pe care am ales-o (chiar și dacă cred parțial în ea și am ales-o într-un mod ușor impulsiv). Și voi scrie despre asta, căci e mult. Poate că data viitoare totul va avea mai mult sens.

Dimineața unei nopți prea lungi

                A fost un moment într-un trecut parcă îndepărtat în care am renunțat la „de ce?”. Motivația o am atât de bine întipărită în minte – în încercarea de a mă concentra pe ceea ce mi se întâmplă acum și de a scăpa de căutarea unor idei aparent irelevante. Nu numai că nu a funcționat, dar în acel moment mi-am ucis curiozitatea, imaginația și parcă și o parte din nucleul Universului meu. Treptat, m-am dezgolit și de principii, în încercarea de a le reclădi complet, să fie puternice de la un capăt până la celălalt.

                Trebuie să îmi găsesc sensurile. Îmi pare că devine tot mai greu să fac asta, căci energia de care am nevoie se află în partea nepotrivită a acestei galaxii. Să ajung acolo sau să îmi creez energia aici, unde mă aflu acum... Pe deoparte, tot timpul mi-a plăcut să călătoresc, doar că am făcut asta de atât de multe ori, încât simt deseori că farmecul a pălit, iar destinațiile au devenit neinteresante; dar ar fi o călătorie nouă, știu, una în care aș fi alături de mine și aș avea tot timpul să descopăr acele mistere ale Universului pe care cred că le pot așeza la baza lui. Pe de altă parte, am tot mai mult senzația că ceea ce îmi doresc eu este ceva utopic; călătoriile devin anoste, cu limite împinse de fiecare dată și care nu duc nicăieri cu adevărat...

                Îmi este teamă că nu voi mai ști a-mi opri toate încercările de a păși în locuri care îmi mai provocau repulsie sau teamă în acel trecut în care mai exista un „de ce?”.

                Îmi doresc un moment zero, să pocnesc din degete și să știu că totul s-a șters, că am luat-o de la capăt și toată istoria e ștearsă... Să rămân doar eu, acel Mihai pe care l-am dorit de la bun început. Știu însă că privesc toată nevoia asta greșit: istoria, oricât de dureroasă ar fi ea, e istorie și poate fi unul dintre acele mistere pe care doresc să le descopăr. Poate...

Scafandrul fără cască

Mintea mi-e plină de imagini și povești, chiar dacă tace (acum).

*

Mă uit către tine, apoi închid ochii și cum îi deschid, marea se desfășoară în fața noastră. Stăm în fund pe nisip și din când în când, valurile ne udă picioarele desculțe. Fii fără grijă, locul acesta e doar al nostru. Aşază-te pe spate, trage aer adânc în piept, privește cerul fără nori și lasă clipele să te cuprindă, alături de aer, de miros, de sunetele valurilor și de infinitatea cerului. Memorează… Imediat cum expiri și clipești, vei simți că sunetul valurilor se amplifică, iar cerul nu va mai fi fără nori. Te ridici în picioare și vântul îți va răvăși părul tot mai tare. Apoi, de la primele picături de ploaie până când devii leoarcă vor trece, din nou, doar câteva momente. Fii fără grijă… Să nu cumva să ai tentația să te adăpostești! Doar memorează... 
Uite, așa-i natura și așa funcționează ea. Imprevizibilitatea o face tare frumoasă.

               

*

Indiferent de câte attosecunde sau ani lumină distanță avem între noi, suntem aici.

*

Cu un pahar de vin roșu în mână, în atmosfera mea cu jazz, dar fără un casetofon rusesc și departe de barul orașului meu gri… Așa am vrut să scriu despre „ultima perioadă”. Îmi doresc să scriu despre asta tot mai des, în special în ultimul an și jumătate. Căci a fost intens totul și s-au întâmplat multe. Atât de multe… Aș glumi și aș zice „cât o viață de om”.  Dar ar fi o glumă proastă. Nu a fost doar una, ci patru… Patru vieți pe care nu le conștientizez. Patru vieți plecate, vieți ce, poate, m-au bulversat și m-au împins în colțuri nebănuite. Și m-au lăsat acolo. Cu siguranță m-au și învățat ceva, chiar dacă nu am deslușit încă totul. Ce mi-e tare clar e că am cunoscut iluziile unor limite pe care credeam că le stăpânesc. Știai cât de fragili suntem? Și cât de fragil este tot ceea ce ne înconjoară? Înghit în sec și îmi dau seama cât de copleșit sunt de lipsa unui control… În fine. Cred că până la urmă va exista un singur moment când voi fi pregătit să învăț ceva cu adevărat și despre moarte. Dar probabil că încă nu e momentul să trag linii complexe și să scriu despre ele. În toată perioada asta mi-am depășit așteptări, am riscat, am trecut linii, am încercat limite și uneori a funcționat, alteori… nu, și am greșit. Dar, oricum ar fi, astăzi aleg să fiu optimist și cred că cel mai mult contează că încă suntem aici. Și tu și eu și ceilalți. Dar mai ales noi.

Povestea Refugiului (din Mijlocul Iernii)

sau LOCUL UITAT MAI MULT DE MINE DECÂT DE LUME

Parcă orice aș face, dau voie timpului să treacă și de fiecare dată când îmi promit să mă întorc acasă mai repede, ajung tot după apusul soarelui. Iar acum, de când cu iarna, e și mai dificil. Culmea, frigul ar trebui să mă motiveze în plus, așa-i? Nu se întâmplă...

Măcar cerul e senin, nu a mai nins de două zile. Cum privesc în sus, mă decid să mai stau puțin afară. Chiar că nu am mai văzut stelele așa de ceva vreme. Mă îndrept spre bușteanul din fața casei, apoi mă așez, înjurând printre dinți imediat ce mi-am simțit pantalonii reci atingându-se de piele. A trecut repede senzația, iar acum privesc iarăși înspre cer. Ce lume mare... Nu cred că mi-ar ajunge două vieți să număr toate stelele. Ce infinitate... Norocul nostru este că nu avem posibilitatea să fugim către ele. Cine s-ar putea decide încotro?

Frigul îmi aduce mintea înapoi. Mă dezmeticesc repede și fug către casă, până ca înghețul să ajungă să mă țină locului.

Intru înăuntru și nici nu fac doi pași, că și întâlnesc privirea celui cu care împart cabana de atâția ani. Stăm nemișcați, mă simt puțin mustrat... ei bine, recunosc că și lui îi promit că mă întorc mai repede aproape în fiecare zi. Evident că tot el a cedat primul, țâșnește către mine, iar eu sunt rapid, apuc să mă aplec și să îl prind în brațe chiar cum sare înspre mine. Îl îmbrățișez strâns și îi iau capul în mâini, smotocindu-l ușor.  Sirius e singura ființă care mi-a fost aproape de când sunt aici și totodată cel mai frumos câine pe care l-am văzut vreodată. Sincer. L-am găsit în fața ușii în a doua zi după ce m-am mutat în acest loc. Era începutul primăverii; profitasem de oferta unui bătrân din oraș ce nu mai voia să aibă de-a face cu asemenea singurătate și prefera să-și trăiască ultimele zile în nebunia ce mie îmi devenise insuportabilă. Am bătut palma cu multe luni înainte de a mă muta, încă de pe la jumătatea toamnei, însă cum habar nu aveam de tăiatul lemnelor și de alte treburi asemănătoare, a fost evident că mai am de îndurat agitația orașului ceva timp. Îmi și aduc aminte cum în acea zi, imediat după ce l-am părăsit pe moș, am dat buzna într-o librărie, de unde am plecat cu toate cărțile pe care le aveau despre viața pe care urma să o am. Și revenind, a fost straniu când am văzut puiul de câine în fața ușii. Avea doar câteva săptămâni și era singur, parcă lăsat acolo intenționat. Zic straniu pentru că nu se află nimeni în locurile astea, orașul fiind cel mai aproape și chiar și așa, e la câteva ore distanță. Nu am auzit nimic, ieșisem doar pentru a stinge felinarul aprins de pe verandă. Și da, îmi mai amintesc că era o noapte târzie, cerul senin, ca și astăzi, cu un Câine Mare splendid și un Sirius strălucind cumva diferit, la care mă holbasem cu doar câteva momente înainte...

Mi-am așezat mai multe perne în camera de zi, pe jos, la doi pași în fața șemineului. Am adus și câteva pături și m-am asigurat că sunt suficiente lemne pe foc. Imediat ce am pus acul pe disc și i-am dat drumul, m-am trântit în culcuș și m-am înfofolit, între timp Sirius așezându-se cu capul pe picioarele mele. Am cana de vin fiert lângă mine, o iau în mâini și încep să sorb încet, lăsându-mă cuprins de muzică și dându-i voie minții mele să alunece către gânduri interzise. Poate că în noaptea asta voi putea adormi ușor.